|
|
|
|
BILANŢ DUPĂ PATRU LUNI au trecut peste patru luni de la publicarea cărţii mele "Atlantida există", la editura Limes din Cluj, carte care a fost trimisă prompt la vreo 70 de adrese diferite, jumătate în formă tipărită, jumătate în format PDF. Au primit-o critici, cronicari, scriitori, poeţi, redacţii de reviste literare şi de cultură. Unii, foarte puţini, au mulţumit, dar majoritatea au adoptat o discreţie absolută (vezi politeţea la români, de la Anton Pann spre Caragiale şi mai încoace). Cât costă un e-mail? Mai există şi rubrica (aproape) salvatoare "cărţi primite la redacţie". Bilanţul ecourilor critice de până acum este constituit din 3 (trei) texte: unul de două rânduri, unul pe care poţi să-l acoperi cu palma şi unul cam de o pagină. Atât. O nouă dovadă de sărăcie, un certificat de calitate al presei noastre literare, care are vreo 200 de reviste şi deci un spaţiu mai mult decât suficient pentru orice, mai bine zis pentru ce vrei şi ce nu vrei. O dovadă în plus despre anormalitatea criticii literare de întâmpinare, a mecanismelor (defecte) de promovare, prezentare şi analizare a noilor apariţii editoriale din România. Desigur, acestea sunt multe, prea multe, dar se poate face o selecţie – numai că selecţia presupune să citeşti, să te implici, şi, vai, cea mai mare pedeapsă pentru filologi pare a fi lectura şi asumarea unei răspunderi. Tăcerea e de aur. Cărţile şi revistele nu circulă, librăriile sunt conduse de cine nu trebuie. Dar chiar şi atunci când primesc cartea plocon, sau poate tocmai de aceea (dacă ar plăti-o din buzunar ar fi cvasi-obligaţi să o citească), adresanţii nici măcar nu o deschid. Valoarea sau calitatea nu prea contează, numele şi renumele sunt importante. Te întrebi cu ce se ocupă de fapt revistele literare, ce interese imediate au redactorii lor, din ce trăiesc bieţii critici literari? Ca membru al USR cotizez şi eu, iar o parte din aceşti bani ajung (sper) la reviste, deci ar trebui să ne dăm seama odată şi odată că suntem în aceeaşi barcă; apoi, toate (toate) aceste reviste pot exista doar pentru că nu-şi plătesc colaboratorii, (sau pe foarte puţini, aleşi pe sprânceană după criterii doar de ele ştiute), pentru că s-au obişnuit de decenii să funcţioneze aşa, la cerşeală. Altfel ar dispare urgent. Şi totuşi, de multe ori autorii trebuie să se milogească pentru un exemplar în care au publicat, uneori sunt refuzaţi, aşa cum am păţit eu cu o revistă foarte cunoscută, "Contemporanul – ideea europeană", deşi am insistat destul de mult, fiindcă sunt plecat din ţară şi nu pot să mă abonez la toate revistele în care public... titlul revistei este autoironie pură, fiindcă se referă la o anumită idee – care, mă rog? Mi s-a răspuns că nu au bani de poştă (?!?!) Nu mai spun că materialele acelea mi s-au cerut, nu a fost ideea mea să public acolo... dar, trebuie să recunosc, nu mi s-a mai întâmplat să fiu refuzat în acest fel, în schimb mi s-a promis şi n-am primit nimic, o formă foarte balcanică de politeţe... De fapt, de ce ar merge lucrurile normal tocmai în acest domeniu, când în România nimic nu funcţionează cum trebuie, când corupţia şi interesele meschine adumbresc tot ce mai poate fi adumbrit? Domnii critici scriu mereu despre aceiaşi autori la modă, despre prieteni, colegi (de facultate, liceu sau club de popice), sunt tămâiaţi mereu cei cu care au stat la masă şi cu care s-au privit prin fundul paharelor, cu care au jucat fotbal sau table la Neptun, etc. Iar domnii redactori şefi au fiefurile lor, "sectoarele" de acoperire, simpatiile şi antipatiile lor, după judeţe, cartiere, facultăţi (sic) sau provincii istorice... nici vorbă de liste negre sau cenzură... Se dau premii aiurea unor autori mediocri sau pur şi simplu piloşi sau băgăreţi, apoi, din sentimente (tardive) de vinovăţie, din remuşcare, aceiaşi autori sunt mai departe motivaţi, împinşi, sprijiniţi, se caută cu lumânarea un citat cât de cât demn de menţionat în recenzii absolut penibile, scrise de nişte eminenţi absolvenţi la filologie... Eu sper că noua legislaţie referitoare la edituri, drepturile de autor şi impozitarea acestora, etc. va mişca puţin, mai bine zis va cutremura o stare de lucruri absolut imposibilă... fiindcă sunt situaţii strigătoare la cer, pe care toţi le cunosc dar nimeni nu face absolut nimic împotrivă...
Manolescu şi corupţia pornind de la articolul „Corupţie în cultură”, publicat de Tudor Octavian în Jurnalul naţional, Nicolae Manolescu se simte obligat să scrie un editorial în România literară, un fel de replică, de parcă se simte personal şi direct vizat, deşi nu este ministrul culturii iar cultura română nu se reduce la literatură, iar literatura nu se reduce la Uniunea scriitorilor; şi o face cu o ingenuitate care nu-i este caracteristică, de parcă nu ar cunoaşte problemele, de parcă nu ar trăi în România (nu cred că funcţia pariziană l-a îndepărta complet de realitatea românească şi mai ales dâmboviţeană, care dă tonul în toate, după cum se ştie). Tudor Octavian vorbeşte în articolul său despre oportunişti, farisei, neaveniţi, veleitari, oameni de cultură cu statut de sfinţi, deci intangibili, despre dictatorii culturii, etc. Domnul Manolescu este stupefiat şi consideră că nici un epitet, adjectiv sau metaforă din cele înşirate mai sus nu sunt justificate în vreun fel. Un argument al domnului Manolescu ar fi sumele mici care se vehiculează în cultură şi care nu ar trebui să tenteze pe nimeni; cât de naiv trebuie să fii ca să crezi că românul pus pe căpătuială şi pe sforării umblă doar după sume uriaşe şi nu îl interesează (mai) mica ciupeală; şi mai ales, cât de greu este să te informezi care sunt de fapt sumele alocate la noi culturii, mici poate în comparaţie cu alte ministere şi ţări, dar interesante pentru cei flămânzi de premii, funcţii sau alte beneficii colaterale. Poate domnul Manolescu nu ştie cum se acordă premiile literare şi bursele la noi, cum se fac şi se desfac juriile, comitetele şi comiţiile? Poate dânsul să nege cu argumente existenţa unor găşti, cercuri, cupluri autor-critic, reviste literare care au liste albe şi negre sau alte asemenea şmecherii levantino-balcanice? Cum rămâne cu drepturile de autor şi cu onorariile, cu sutele de reviste literare de la noi care s-au obişnuit să nu plătească decât anumitor autori, ceilalţi trebuind să se milogească pentru un număr în care au publicat o pagină? Aici nu e vorba tot de bani? Oare corupţia generală din România şi-a permis să lase o zonă neatinsă, o oază ideală care se numeşte cultură? Să fim serioşi. Afirmaţiile generale ale dânsului au de fapt aceeaşi valoare probatorie cu cele ale domnului Tudor Octavian; marea diferenţa este că acesta din urmă este unul dintre foarte mulţii care trag un semnal de alarmă, în timp ce domnul Manolescu nu prea are aliaţi, cel puţin la capitolul luărilor de poziţie în presă. Ceilalţi tac, fiindcă uneori tăcerea e de aur. Un alt argument împotriva afirmaţiilor lui Tudor Octavian ar fi criza generală, care nu cruţă nici cultura; nu văd aici legătura cu corupţia, decât, poate, că sărăcia poate duce mai rapid la corupţie decât orice altceva, iar banii culturii, fiind deci „banii statului”, tentează pe fiecare, după posibilităţi şi necesităţi. Iar cei care au funcţii de răspundere în cultură ar fi de compătimit, apar rar la televizor şi au prea puţini prieteni... ;o) Cred că numărul de prieteni depinde în primul rând de caracter şi fire, doar apoi de funcţii... desigur, funcţiile înalte pot aduce falşi amici... dar când şi prietenii din tinereţe te uită, e desigur neplăcut... Cred că domnul Manolescu ar fi făcut mai bine să tacă, respectiv să nu scrie acest articol; faptul că nu s-a putut abţine arată clar că se simte cu musca pe căciulă şi ştie ceva care îl apasă destul de tare. Aproape un semn bun, dacă o luăm altfel...
A murit marele poet, omul deosebit Mircea Ivănescu tocmai am aflat că azi dimineaţă (21 iulie) ne-a părăsit poetul şi traducătorul Mircea Ivănescu, doar la câteva luni după împlinirea vârstei de 80 de ani; deşi trăiesc în Germania, îl revedeam de mai multe ori pe an şi îi telefonam de câte ori aveam ceva deosebit să-i transmit. L-am văzut ultima dată chiar de ziua lui, pe 26 martie. Era îmbrăcat complet în negru şi avea mai multe cicatrici proaspete pe faţă, datorate faptului că îl bărbierise o persoană nepricepută. Îl vizitam în fiecare an şi de fiecare dată, mai ales în ultimii 5-6 ani, îmi spunea "oricum ne vedem pentru ultima oară" iar eu încercam să îl contrazic şi să îl consolez, dar el îmi zâmbea doar şi apoi ofta. Acum toate cuvintele sunt neputincioase, mi-e greu să spun ceva original sau spiritual, va trebui să treacă ceva timp ca să îmi revin şi să scriu despre MI. De la prima noastră întâlnire (cred că era prin 1972, la sediul revistei Transilvania aflat pe atunci în Piaţa Mică) au trecut aproape 40 de ani, în care l-am iubit mereu ca pe un tată, unchi sau frate mai mare... Acum, toate premiile şi onorurile care i s-ar fi cuvenit, nu mai au însemnătate, acum el se află în Parnasul poeţilor... Dumnezeu să-l odihnească !
La al 60-lea leat, Tismăneanu decorat ! Politrucul de serviciu, fără de care habar nu am avea ce este comunismul (el a învăţat încă de mic, de la tatăl lui), a fost decorat de preşedintele Băsescu, pentru merite deosebite – oare şi pentru acela de a-şi fi băgat capul în nisip atunci când a fost întrebat ce părere are despre atacul la rege (nebunul atacă regele în varianta dâmboviţeană)? Oricât de anticomunist, dar neregalist, Tismăneanu a făcut pe niznaiul, parcă presimţind că tăcerea lui va da roade. Acum, când toţi şobolanii părăsesc puntea corăbiei care se îneacă, el a fost dintre puţinii care nu numai că a rămas pitit într-un cotlon, dar nici nu l-a muştruluit pe căpitanul de limbă lungă, abordând nişte tertipuri unsuroase care nu pot păcăli decât un cretin. Dar aveţi puţintică răbdare, presimt ca profesorul îşi va revizui o parte din păreri, amintindu-şi brusc istoria, atunci când va trebui să cucerească un nou preşedinte (vezi alegerile apropiate) şi atunci să vedeţi cum o întoarce ca la Ploieşti... Deci, aceştia sunt oamenii care scriu istoria! Vai de istoria aceasta !
SCANDAL LA USR Un adevărat conflict între generaţii este reflectat de numeroase articole care apar în ultima vreme în presa culturală; se vorbeşte despre premii şi alte beneficii acordate "pe sprânceană", de jurizări sau primiri de membri aranjate, de găşti şi bisericuţe, de cenzură, liste negre şi multe alte noţiuni preluate din nomenclatorul perioadei totalitare. Proteste, demisii şi atacuri la adresa conducerii USR şi mai ales a lui Nicolae Manolescu, o stare generală de învrăjbire, reproşuri mai voalate sau mai directe referitoare la netransparenţă, răzbunări, anatemizări, excluderi, hotărâri despotice, ameninţări sau jigniri gratuite aduse unor membri mai tineri sau care au avut curajul să critice conducerea USR. Vechea gardă din conducerea USR confundă instituţia însăşi cu propriile persoane, votate şi sus-puse în funcţii temporare, îşi asumă drepturi şi puteri nestatutare sau imorale chiar, ameninţă cu tot felul de sancţiuni, cu mult înainte de a le discuta măcar în forumurile îndrituite să le aplice. Critica de jos în sus nu prea este tolerată, se vorbeşte de nerecunoştinţa celor primiţi în USR, sau şi mai rău, a unor premianţi – ia te uită, eu credeam că premiile literare (mai ales cele pe merit), nu sunt cadouri sau privilegii, ci gesturi fireşti de încurajare şi răsplată, finanţate din cotizaţii sau alte fonduri care trebuie administrate cu mare răspundere, deci nişte drepturi pur şi simplu ale celor mai buni. Primirea unui premiu nu poate presupune dispariţia simţului critic, al dreptăţii sau îngrădirea libertăţii de exprimare. Pentru această libertate de exprimare s-a luptat prea mult, chiar cu jertfe, pentru a mai putea fi ignorată sau desfiinţată în numele unei recunoştinţe prost înţelese. În numele ei, voi fi mereu numai şi numai de partea celui care îşi exprimă o nemulţumire, a celui care critică, chiar riscând să greşească. Dacă despre limbaj şi nuanţe se poate discuta, fondul problemei nu poate fi nicidecum ignorat sau bagatelizat, cu atât mai puţin pus la index în numele unei morale întoarse pe dos. Altfel ne-am întoarce brusc cu multe decenii înapoi! Probabil că aceste generaţii de scriitori, cu sau fără funcţii, care au trăit majoritatea vieţii lor în totalitarism, nu sunt capabile să accepte democraţia în toată deplinătatea ei, foştii membri de partid au nişte reflexe nevindecabile şi trebuie să dispară, USR-ul are nevoie de noi alegeri, pentru ca instituţia aceasta să se înnoiască cu adevărat, să accepte sincer transparenţa şi spiritul critic, istoria noastră, şi nu doar cea literară, trebuie rescrisă, iar scările valorice să ţină întotdeauna cont şi de moralitate, verticalitate, obiectivitate, care sunt uneori mai importante chiar decât numărul de premii sau cărţi publicate. Mai sunt persoane în ţara asta care se consideră deasupra legilor sau a criticii, care parcă enunţă numai adevăruri absolute, axiome şi legi atunci când deschid gura sau pun condeiul pe hârtie! Apucături de politruc cu pistolul în cizmă, un fel de dictatură a intelectualului care o ia razna...
Mineriada – 21 de ani
Voi nu mă auziţi, tăcuţilor, ce doar în cor puteţi articula, chiar fără voie, fără talent şi fără dirijor. Aţi strâns numai steril, o piatră oarecare, deşi strălucitoare, care acum precum o stâncă mare vă zdrobeşte iar noi nici nu vă mai compătimim
Dispreţul sau tăcerea nu vă doare, eu cred că iar v-aţi îmbătat – de soare – când aţi strigat, atât de disonant, noi nu gândim, muncim!
Actori ce poartă tava într-o farsă, grămezi de figuranţi în scenele de luptă, o apă cenuşie, tulbure, ce se revarsă...
******
Centenar Wolf von Aichelburg
la 3 ianuarie 2012 se vor împlini 100 de ani de la naşterea poetului, prozatorului, traducătorului, compozitorului şi artistului plastic Wolf von Aichelburg. O viaţă dedicată exemplar creaţiei, un destin cu momente tragice, cele ale închisorii şi domiciliului forţat, peste care artistul a trecut cu seninătatea celui care nu se abate de la ţel. A tradus mult şi din autori români, unii dintre ei cunoscuţi prin carcerele comuniste. A ajutat mulţi scriitori şi poeţi tineri, moral, spiritual şi material. Dar pe cât de generos a fost Aichelburg cu contemporanii lui, pe atât de vitregă pare a-i fi posteritatea, care pare că l-a uitat; doar rareori este pomenit în literatura de specialitate, de obicei în legătură cu Cercul Literar de la Sibiu. Să sperăm că măcar momentul unic al centenarului va îndrepta această stare de lucruri şi că Sibiul, ca şi Freiburgul, îşi vor comemora cum trebuie cetăţeanul. Sunt sigur că şi revistele Transilvania şi Euphorion din Sibiu, precum şi cele ale românilor din München aşteaptă materiale inedite (fotografii, articole, traduceri, etc) referitoare la marele artist. Ca unul care l-am cunoscut şi tradus în româneşte, îmi permit să vă reamintesc acest eveniment şi să vă invit pe toţi, cititori şi scriitori, să-l comemorăm cum se cuvine pe Wolf von Aichelburg. Dan Dănilă, Leonberg |