home 						

CARTOGRAFIE  TRISTĂ 


Nu se mai nasc acuma cristofori 

nici magelani să caute altă lume, 

să ne trimită-n sticle verzi scrisori 

pe răsucite frunze scrise anume 



să deseneze canibalii cruzi 

şi şerpi cu pene care te-nfioară, 

ştiuleţii aurii de cucuruz 

sau musca otrăvită ce omoară 



ori păsări ce vorbesc pe limba lor 

sau cântă dulce ca o caterincă, 

pe eva adormind sub pomişor 

şi pe adam în raiul lui, fiindcă 



din picuri amărui ne-am închegat 

dar ce licori o să ne stingă oare, 

cine să ne regrete ne-mpăcat 

topind în lacrimi insule de sare 



şi dorul cărei jungle de acum 

ascunde oare liniştea pierdută 

prin care o macetă taie drum 

dar nu e piatră care s-o ascută – 



câte o hartă veche îi mai cheamă 

şi plouă cald peste exploratori 

când le plăteşte sudul dulce vamă –

dar nu mai sunt pe lume cristofori

 




* * * 


Subţire, că-i aproape de izvoare, 

îmi trece dunărea pe lângă uşă, 

prelung cotită, albă ca un drum 



când plec spre deltă, ca o migratoare, 

pun cheia-n peşte, peştele în guşă 

de pelican cu pene vechi de fum 

PESTE  TOT

CEASORNICE 



Nelinişti duc ceasuri în ele 

ce nu îşi opresc niciodată 

fiorul ce trece sub piele 

şi-ţi lasă pupila curată 



un cer cu albastru de inişti, 

cadranul pe care aseară 

clipiră în ornice linişti, 

arginturi în stele pulsară 



dar timpul când face popasuri, 

nemţi meşteri cu sculele fine 

extrag şovăiala din ceasuri 

lipind iar căzute rubine, 

prinzând în secunde topasuri... 





* * * 


Răspântie de val de-ar fi un port 

spre care ies sirene uneori la soare 

călare pe un chit cu ochiul mort 

cu perle în şirag la cingătoare 



şi de lumina farului vrăjite 

le-ar prinde marinarii când e lună 

şi n-ar mai auzi cum răsucite 

adânc sub apă scoicile răsună 



unde ar sosi, ca aurul, spre seară, 

cu foşnete în pântecele grele, 

corăbii mirosind a scorţişoară 

şi nuci de cocos atârnând sub vele 



iar flote de un an şi-o săptămână 

pornite pe oceane fără maluri 

ar ancora atunci ca să rămână, 

de-ar fi un port, răspântie de valuri... 





* * * 


Vorbeşte-mi pe limba tibetului 

care are şi tălpile sfinte, 

eu voi alege dintre cuvinte 

tatuaje în pieptul poetului 



Ce n-a visat roata olarului, 

taina porţelanului dinţilor tăi, 

călăuze coboară spre văi 

dând iar ecou estuarului 



Printre zeităţi bântuie fiorii, 

azi am să mă las tras la sorţi, 

mă privesc cu ochii lor morţi 

caii de piatră, nechezătorii 



Decât un turn mai stingher, 

dumicat de argilă şi prund, 

nu mai vreau să-mi ascund 

umbra prelungă, până la cer 

* * * 


Erai un nud de modigliani, dar crud 

ca o pajiste dimineaţa, cu gura 

fragă muşcată – parcă te aud 

râzându-mi cu inima – iar natura 



gravură cu acizii prelinşi în peisajul 

care ne camufla într-un colţ vestejit. 

Acolo ne-am împletit cu mirajul, 

acolo, riscant, foşnitor, ne-am iubit. 



Ce plai legănat, cum adică deal-vale 

şi de unde atâtea nuanţe de cer? 

cercetam chiar o rană sub poale 

să găsesc doar un rest de mister 



Căci pictată cu ierburi pe spate, 

modelându-ţi o coapsă mai lin, 

ascunzişuri aflam, ondulate, 

şi un gust imprecis, de pelin; 



Se jucară cu noi şi cu anii 

carnea zorilor cruzi şi zefire 

surâdeau pe atunci. Eram mire, 

iar tu erai un nud de modigliani 

* * *


Mai liber decât câinii de pripas, 

mai fericit ca un cloşar haihui, 

desculţ, cu paie-n plete şi neras, 

poetul doarme beat sub podul lui, 

cu gura rotunjită pe-un gurgui, 

(nu spun ce fel şi nici al cui) 






* * * 


Întotdeauna vom confunda lucirea stelelor 

cu licuricii care îşi caută perechea, 

iar izvorul lor – întunericul –

cu însăşi nemărginirea 

* * * 


Oare meseria poetului e tristeţea 

de a fi neînţeles în propria limbă, 

sau tocmai înţelegerea tuturor 

l-ar ucide ? 



într-o lume care pricepe tot 

şi nimeni nu se dumireşte, 

mai pieziş decât cumpăna 

care nu mai dă de apă, 



unde curcubeul e pentru îngeri, 

pasărea nu cântă pentru noi, 

nici florile nu înfloresc 

pentru oameni... 

HALLOWEEN 



El tace acum ca mortu-n păpusoi: 

un om de paie, o sperietoare 

s-a prăbuşit printre cocenii goi 

când i s-au frânt uscatele picioare 



dintr-un bostan să-i facem felinar 

să-l priveghem ca la înmormântare 

cu prapori din pănuşe foşnitoare 

ca-n nopţile cu iele şi strigoi 

sau cu momâi pitice care apar 

în ochi cu pâlpâit de lumânare... 

* * * 


Ne întâlneam pe tainice alei 

prin colţurile fără felinare, 

în parcul părăsit, prin foişoare, 

pe poduri putrezite sau sub tei 



şi ne iubeam în frunze scuturate 

pe aşternut de ziare cu minciuni, 

cu litere ce se lipeau de spate, 

de care ne râdeam apoi, nebuni, 



şi în bucătărie-n miez de noapte 

când robinetul respira un pic 

şi radioul se umplea de soapte 

priveam cu spaimă zaţul din ibric 



fiindcă lumea era mult prea gravă, 

fugeam de-acasă şi luam un tram- 

vai ca să ne ascundem în dumbravă 

şi ne iubeam mereu şi trişti eram 

de-a fi dospit încet un dor de haos, 

când tineri sau copii fiind 

sugeam ca laptele speranţă vie 



dublaţi în apa clară a mirării 

aveam atâta vreme să ne naştem, 

să proiectăm idolii fragezi încă 

şi mai ales căderile de monştri 



tot mai puţini acei care nu uită 

la deşteptare visuri colorate: 

rumorile tot mai aproape însă 

dau hrană nesătulelor vocale 



iar vămile deschise sorb popoare 

ce nu ştiau ce-i dincolo de zări, 

nomazilor le creşte rădăcină 

şi îşi înaltă ziduri fără noimă 



cei însetaţi de pace amuţesc 

sub vuietul de hohote-ecouri, 

miopii încruntaţi răstălmăcesc 

învăţătura cărţilor străbune 



iar timpul, parcă drept odinioară 

se trage leneş în vârtej de melc, 

se apleacă axa lumii tulburând 

oceanele iar aerul îneacă 



e tot mai greu de respirat acum,

speranţa e un piţigoi în cuşcă,

mulţi spun – era mai bine înainte

de-a fi dospit încet un dor de haos...

* * * 


Corida zilei cu noaptea 

însângerează zorile 


deseară învinsul va învinge, 

învingătorul va pierde 


aceleaşi nuanţe de roşu 

ICONARI 


Ei chituiesc mereu uluci 

cu sfinţi de zugrăvit pe seară, 

când din opaiţe pică muci 

iar plopi în neguri se-nfăşoară 


aştern culorile de lut 

sub poleieli pe nimburi – roate 

pe câte-un chip abia-nceput 

şi pe sub gene aplecate 


dar aburit de gura lor 

argintul capătă broboane, 

se face trupul mai uşor, 

le trece carnea în icoane 


iar din oftatul lor discret 

se înfiripă ca o pace 

din care dacă eşti poet 

atâtea elegii poţi face 

RUGĂ 


Aminteşte-mi să te regret 

ca pe fiul meu nenăscut, 

ca pe dreptatea bătută cu pietre, 

ca pe visul pierdut 


Izgoneşte-mă în paradisul 

esenţelor rupte din flori, 

lasă-mă să aud doar o dată 

plâns de zei cântători 


Scrie cu umbra trupului meu, 

chiar acum, când din deşte-mi 

curg iar cerneluri şi rouă, 

să te regret aminteşte-mi 

ISTORIE 

Ce-am învăţat din războaiele umilitoare

cu dictatorii, frica şi gândacii de bucătărie?

primăvara alegem un primar mai în floare,

vara ne îmbătăm cu izul de benzinărie,

toamna împuşcăm ultimii sacii de cartofi,

iarna înfundăm fereastra cu ziare vechi,

ne punem paltonul şi cei mai buni pantofi

şi deschidem cutia cu zâmbre până la urechi

copiii noştri spălaţi cu lacrima limpida,

sătui de mioriţe blânde şi juninci,

s-au tras înspre piaţa comună, conopida

de bruxelles, macdonald, windows 95,

şi ne trimit anual câte o ilustrată lucioasă:

aici e foarte bine, e frumos, e curat,

sunt angajat, am maşină nervoasă,

nevastă blondă, cont la bancă, maşină de spălat

că n-au gazon, şofer şi câini de pază,

prieteni, avocat ori swimming-pool,

nu joacă golf şi nici nu mai votează?

le-ajunge şi atât, au învăţat destul ...

* * *


Culoarea aceasta s-a stins deja, 

aroma aceasta s-a pierdut, 

sunt martor, dar precum unda 

cea fără sfârşit şi-nceput 

Poţi să mă crezi, dar eşti mut, 

degetu-mi scrie-n nisipuri, 

norii pictează surâsuri 

dar în o mie de chipuri 



Ce pot să fac cu o viaţă, 

tac sau vorbesc peste poate, 

limba mi-e necunoscută –

de când îmi doresc un frate...

***

home