Era interzis să mori şi era interzis chiar şi să vorbeşti despre moarte. Nu era voie să scrutezi viitorul şi să alcătuieşti testamente. Deci era interzis şi să omori sau să laşi pe cineva să moară. Ministrul de război fusese trimis acasă, maeştrii armurieri şi lăncierii, medicii, erau puşi sub observaţie, de asemenea preparatorii de otravă, provocatorii de avorturi şi asasinii, în general orice vagabonzi care ar fi ameninţat viaţa erau ameninţaţi cu pedepse grele şi orice accident fusese interzis. Nici măcar trăznetul nu avea voie să îl lovească pe cineva pe câmp, chiar de-ar fi fost cel mai mare răufăcător.

Era o grea interdicţie, şi desigur că se murea şi se ucidea acolo – căci altfel de ce s-ar mai fi decretat? Dar mai greu decât a muri sau nu, era să păstrezi tăcerea despre porunca însăşi, în timp ce de-a lungul şi de-a latul ţării secretul se râspândea ca o molimă. Iar dacă vreunul murea fericit (împotriva oricărei legi, din greşeală sau nu), unde să-l fi dus, cum să-i fi anunţat pe cei rămaşi despre toate, ce urma să se întâmple cu el, fără să observe iscoadele? (Căci acestea nu fuseseră desfiinţate, ba chiar dimpotrivă, cum altfel ar fi putut fi urmată o asemenea interdicţie?) Întrebarea era: ce fel de tăcere trebuiau să înveţe, când faptele oricui trebuiau să urmeze legea, opinia şi spiritul ei, nevoia sau înţelegerea ei şi mai ales legea însăşi?

De ce toate acestea?

Fiecare ştia de ce. Dar pentru că îi era oprită scrutarea necesară, scăpându-i şi sensurile unor consecinţe, aproape nimeni nu o cuprindea pe de-a’ntregul şi cu atât mai puţin ar fi îndrăznit să vorbească despre aceasta. Orice lipsă te slăbeşte, mai ales lipsa ştiinţei. Deci nu vorbeau despre viaţă şi moarte, ci despre preţul cărnii şi al ouălor şi absolut deloc despre sarea pământului. De fapt, decretul fusese dat numai pentru cei care posedau cuvintele pentru înţelesul lui. Deci aceştia tăceau obligaţi, alţii din lipsă de pătrundere, cei mai puţini din (aşa zisa) libertate de opinie, ştiau să se adapteze instantaneu şi tăceau şi ei, dar din cumpănirea foloaselor. Asemenea entuziaşti nu doreau aproape nimic mai mult, bucurându-se în credulitatea lor de viaţa veşnică garantată prin lege, deci o luau de bună. Prin aceasta se simţeau înnobilaţi interior, se credeau ceva mai presus decât scepticii, cărora le citeau neîncrederea pe faţă. Îşi expuneau superioritatea destul de bătător la ochi, dar în tăcere, dintr-o bună-cuviinţă care interzice învingătorului să trâmbiţeze că este un ales al sorţii.

Dacă exista, deci, o tăcere generală, ea nu era însă unanimă (sau cum doriţi să o numiţi), ci una dezbinată, deşirată – şi anume la mulţi, ca să zicem aşa, refulată, subconştientă, încărcată de mistică, dar la puţinii aleşi, complice, conspiratoare: pe scurt, o tăcere împodobită de luciul razelor şi gloriei care promiteau a aduce sfinţenie.

Astfel, orice mâhnire era interzisă, se poruncea voioşia şi râsul, înălţarea templelor bucuriei în pieţe şi pe munţi, pe lunci şi câmpii – peste tot unde piciorul omenesc nu era doar pe urma câştigului. Dar pentru că aceste locaşuri trebuiau îngrijite, a rezultat tocmai din aceasta o ocupaţie şi o meserie, astfel că nimeni nu mai mergea fără rost, nici ca vizitator, nici din tradiţie, nici ca păzitor. Deci s-au luat măsuri ca toţi să se bucure în numele şi în cadrul legii, să preamărească pofta de viaţă şi dragoste, ba se poate spune, cu atât mai mult cu cât o făcea mai în public. Însă cel care se împotrivea în vreun fel oarecare, şi numai acela, era arestat, şi existau, conform legii, tot felul de pedepse grele pentru orice abatere, căci orice abatere avea greutatea ei specifică. Desigur, nu se putea pedepsi cu moartea. Căci era interzis să mori, deci şi să omori sau măcar să vorbeşti despre moarte, din nebăgare de seamă sau din uitare.

De aceea, după scurtă vreme îşi povesteau numai snoave şi pozne, însă nu le numeau glume, căci aceasta ar fi fost deja blasfemie. Ei ştiau, asemenea slujitorilor templelor şi preoteselor bucuriei şi veseliei, că gluma e spirit, iar aşa ceva numai unul singur putea să aibă şi aceluia îi slujeau cu toţii, plini de stimă. După aceasta se călăuzeau. Iar dacă era cu adevărat o glumă, ea era pusă pe seama unuia mai presus, pe care îl preţuiau până la sfioşenie şi al cărui nume nu-l rosteau de teamă să nu îl profaneze. Căci nimeni nu dorea să fie hrănit pe veci, doar pentru a trebui să taie blocuri de marmură în carieră, dar fără să fi putut, cum ar fi vrut poate, să descojească din ele chipurile zeilor şi eroilor care doar asta aşteptau de la începutul lumii, să fie eliberaţi şi aşezaţi în vestibulul mântuirii, în jurul tronului solar al preasfinţirii, spre slava celui care avea şi puterea şi obiceiul să poruncească dar şi să interzică totul, să decreteze ordinele necesare şi să dispună pedepsele scadente. Căci, (fuseseră învăţaţi), ridicarea în slăvi – doar a celui mai presus – era totul.

Neclar, mai simţeau şi că tăcerea este cea mai mare glorificare.