 |
|
|
|
EVA
Se despărţea albastrul de noapte
şi celelalte culori
saturate, cerul de nori
şi viaţa de moarte,
apa de ploi,
tăcerea
de şoapte;
totul era
neînceput şi clar, aievea, descojit
de-amar
ca poama coaptă în
livadă –
dar nimeni nu era
s-o vadă
cu nodu-n
gât şi
palme reci
adam
bătea deja
poteci,
iar eva,
tremurând
de frică,
hrănea un
şarpe
şi-o
pisică.
|
|
|
|
|
|
NIRVANA
Va fi o
poartă ţintuită-n
stele,
cascadă nevăzută de
tămâi
şi-o voce care va şopti
: rămâi,
ceva cu
păr de aur şi inele,
o zeitate cu
pleoapa strânsă, bolborosind ceva
nedesluşit, pe care n-o vei
înţelege
însă
când îi vei trece
pragul, obosit
ca un fachir cu
nestemate-n talpă
plutind peste
jăratic,
zâmbitor, intra-vei
în nirvana, mai uşor
decât o rază în lumina calpă.
|
|
|
|
|
|
LA
TÂMPLE
O, prieteni, nici
un prieten nu există, tu
singur trebuie
să
afli, iată,
răspuns la
chestiunea existenţialistă
dacă te asortezi la
zâmbet şi cravată
şi ce înseamnă
nodul din batistă
dacă ţi se mai potriveste înserarea
la
cearcăne, de ce
încărunţesti
de
tânăr şi ce vină
are floarea
că nu îi stă cu
lumea, dacă eşti
mereu absent sau
este numai marea
şi tu, iubito,
pentru ce eşti
tristă,
de ce te-ascunzi cu
lacrima în palmă
în pânza fără cadru şi cubistă, de ce
ţi-e ochiul
verde ca o halmă ?
o, prieteni, nici
un prieten nu există.
|
|
|
|
|
|
RONDEL
Visez
că zbor, dar
tot mai rar,
mi-e susul jos
când mă rotesc,
sunt tot mai greu
de pământesc ca o
sfârlează de
arţar
închid pleoapa – în zadar,
aripile nu
îmi mai cresc :
de-atâtea nopţi îmi amintesc
visul de-a zborul,
tot mai rar
de la o vreme nici
măcar
nu mi se pare
nefiresc
că nu am pene de
icar
peste
livadă să
plutesc sau din florar
în
cireşar :
visul de-a zborul? tot mai rar...
|
|
|
|
|
|
O
VARĂ
Statuia de ghips cu
mâini ruginite,
blândeţea
feminină
cu care îşi purta umbra un poet longilin
în drum spre oraş
şi fata înaltă care îmi aducea coapte cireşe, e tot ce reţin
dintr-o vară
deşi atunci se
hotărâse
ceva important
sau poate de aceea
trebuia să mă uit,
tocmai
când zodia trăgea un loz ambulant, tinereţea cu plete,
bicepşi şi plictiseală,
tramvaie
şi
intangibile femei
o
vară mai scurtă decât adierea unei batiste din
trenul recruţilor,
din cartierul
retras la depou din oraşul
cu poeţi longilini,
cireşe, femei,
şi blândeţile lor
anacronice.
|
|
|
|
|
|
FUM
Dinspre balcani
adie a cenuşă
şi a cocleală prinsă-n
epoleţi :
vai de vecina ce-a
născut băieţi
şi a ascuns icoana după uşă,
vai de vecinul
nostru cu coran,
prietenul, colegul
tău de joacă :
l-au
spânzurat cu
propriul turban
în nucul lui, de
cea mai groasă cracă
miroase iar a
pulbere şi prafuri de
puşcă descărcată în tărie,
a lespezi
răsturnate,
cenotafuri, mâini răşchirate răsărind din glie
nu mai vorbeşte
nimeni despre ani,
acum
contează numai
clipa gravă :
adie a
război
dinspre balcani
şi orice amintire e
otravă.
|
|
|
|
|
|
MIEZUL
NOPŢII
Am
să-ţi deschid
deşi
eram departe ;
pe marea lunii
înotând
de-a latul,
de-atâta rouă înflorise patul de alge negre ce foşneau
a moarte
parcă se bate-un clopot – îl auzi?
e ora licuricilor
de fosfor, ultima
velă se topeşte-n
bosfor
şi se-nfăşoară
viermele în duzi,
tocmai trecuse
norul triumfal
sporind a
vrajă
umbrele prelungi
mai negre
decât
umbra unei dungi
a ultimului tigru
din bengal
chiar
dacă pe la
spate mă-nfăşori
cu mugurii fierbinţi
– îţi recunosc
izul de mac, pelin
sau poate mosc,
liana mea cu ochi
de negre flori
pescuitorul
perlelor, livid
răsare din adânc şi stinge facla –
o
umbră tresărind
deschide racla
şi zornăie în turn – am să-ţi deschid.
Din volumul Dan Dănilă – POEME, Leonberg 2000
|