|
|
|
|
|
Dan Dănilă
FALS TRATAT DESPRE SEARĂ
Şi
eu am avut odată acelaşi gând,
adică să scriu un tratat despre seară,
dar tăcerile ei mă înfioară,
aş
fi preferat uneori să o aud râzând
înalt, pe sub lămpi arzând violet
sau nepăsătoare, despuiată de
şoapte
în fotoliul vechi, pieptănându-şi încet
părul lucios, amirosind a lapte
scrisori parfumate, praline şi boarfe
sunt comorile ei încuiate în scrin.
Mă privea îndelung prin negre eşarfe,
cerşeam
un cuvânt, câteodată, ce chin
apoi am plecat – ea rămase cum ştiu
în cercul veiozei, dar nu am
uitat
de fluturul prins într-un ac
ruginiu,
de
şoaptele
ei, de păr şi tratat.
|
|
|
|
|
|
PORTO
FRANCO
lui
Alexandru
Lungu
Prieteni,
titanicul nostru de
mult
s-a transformat în castel de
coral.
Corabia nebunilor şi ea a-nflorit
sub algele lungi, acelaşi tumult
de spume amare pe coame de val
le trage spre portul din ochiul
uimit
prieteni, cuvinte în stoluri se
duc
însemne de plumburi se toarnă
pe albul acesta ce-aşteaptă
smerit:
o umbră în zbor peste cuibul de cuc,
o voltă finală şi-o ultimă
goarnă
departe de portul din ochiul
uimit.
|
|
|
|
|
|
MENESTREL
lui
Radu
Stanca
El vine din
ţara
în care poezia e iubită,
se plimbă în trăsuri de lac, salută blând
poporul ce aclamă, iar din când în când,
împrăştie stihuri
în limba sanscrită
sau coptă, etruscă, avară, tamilă,
carelă, suaheli, bengali ori hitită,
latină,
pehlevi, urartu, umilă –
se cântă, se spun, se
şoptesc,
se recită
cuvintele lui sunt ca aurul
vechi,
sau muzica veche cu sunet duios,
se poartă la glezne, la gât şi urechi –
din burgul acesta e cel mai
frumos
şi totuşi el
ştie
de-o seară de vineri,
o umbră plutind, de preziceri
urâte:
la negre răspântii l-or prinde
cei tineri
şi îl vor ucide, cu pietre şi bâte.
|
|
|
|
|
|
NESOMN
Să-ţi scrii în colţul ochiului
un semn,
ce peste toate va pluti,
o barcă,
un cearcăn grav al serii, un îndemn
spre clare insomnii care te-ncearcă
tot mai aproape furişate,
parcă
auzi secundele fosnind în nisipar
şi noaptea bate cu aripi de
ţarcă
desprinse chiar din negrul ei
coşmar
luna se desenează clară în perete,
cu faţa
nevăzută, ziduri străvezii
nu mai ascund îmbrăţisări secrete
de trupuri încă treze, încă vii
mâinile răsfoind prin carte îţi apar,
iar către poli, încet aliniate,
oasele albe dintr-un alt hotar,
vâna de aur şi izvorul, toate...
|
|
|
|
|
|
|
BALADA PARCULUI CENTRAL
Zgârciţi cu număratul în secunde
şi generoşi cu anii cum am fost,
ne-ascundem răsuflarea fără rost
de teii care vor să ne inunde
de orbii care flutură bastoane
făcând numărătoarea unor plopi,
culcuşuri aşternute
după toane
de frunză veche tremurată-n gropi
cearceafuri noi, ediţia de seară,
iar plăpumi, magazinele de ieri:
am izbândit o nouă primăvară
înspre norocul aşteptatei veri
uşori,
fără bagaje sau avere
în loc de garderobă câte-un cui,
ţinem discursuri lungi pentru o bere
şi fiecare are banca lui
încrezători în ochiul care minte
dar pipăind norocul în hornar,
îi prindem aripi false de icar,
cu sfoară şi bătute-n ţinte
noi ocolim vicleni al vremii
dinte,
prin deturnarea unui zmeu
hoinar,
ce l-am lipit din foi de dicţionar
şi-am râs de complicatele cuvinte
uităm de griji, filozofări profunde,
de sărbători şi zilele de post,
zgârciţi cu număratul în secunde
şi generoşi cu anii cum am fost
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
PARIS
În anii ocupaţiei, cioran pe bicicletă
prin place de la concorde – printre maşini blindate,
invalizi, megafoane cu edith
piaf,
şi cărucioare cu înghetată roz – alb – albastră,
forme subtile ale rezistenţei
prin cafenele se tăcea provocator,
se tăcea filozofic – sertarele se goleau,
manuscrisele erau paraşutate
peste păşunile
alpine ale elveţiei,
dar nimeni nu părăsea
oraşul camuflat al absurdului,
al
şampaniei
şi al coniacului,
al ciorapilor de mătase
în beciurile gestapoului
se aplicau torturile cele mai
cumplite:
interzicerea somnului, porunca
de a scrie,
despre tot şi toate - nici nu se
ştia pe atunci,
că nu departe,
într-o mansardă din cartierul
latin,
acestea erau un modus
vivendi.
|
|
|
|
|
|
WESTERN
LIGHT
Şi
sârma ghimpată e tot poezie,
de-o parte sau alta citeşti
diferit.
Da, norul e liber, dar norul nu
ştie
să-ntoarcă o filă în ochiul uimit,
de-aceea nu crede cel care-ntr-o limbă
spune la stânga ce mie mi-e
drept,
de-aceea tot omul ce locul îşi schimbă,
va strânge busola secretă la piept
va crede reclama cât poarta de
şură,
(minciună să fie, dar scrisă frumos),
zâmbind pe ferite, cu mâna la gură, timidul din est priveşte
în jos
să nu îl orbească atâta albeaţă
de crom şi oglinzi, în vestul cel drept.
Cortina
e trasă – cu mâna pe faţă
va trece grăbit şi va trece-nţelept.
|
|
|
|
|
|
ACELAŞI
POEM
lui
Mircea
Ivănescu
Eu nu am voie să scriu, nici măcar să vorbesc,
despre mopete, denisa, cuţitul de argint,
cum a făcut-o el, mult mai bine – pe când
unii descriau pervazul cu pisici
printre
romanele poliţiste pe care le scria femeia aceea:
mi-a lipsit
o cameră ca a lui, serile anilor
prin care trebuia să treci aplecat şi citind,
dar uneori ni se atingeau
degetele pe tarabe
de cărţi, prin rafturi de anticariat
– sacoşele
depuse la intrare şi conţinutul lor uşor de ghicit,
precum un trup sub o haină prea strâmtă,
foşneau
din senin şi atunci
toţi le priveau cu un reproş
–
polimeri tulburători ai liniştii
noastre,
voi nu veţi putrezi niciodată,
sau aleea unui parc ce a cunoscut
zile mai bune,
cu bănci cocoşate pe care aşterneai
un ziar
şi puteai să-ţi imaginezi o trăsură –
ştii,
din care să coboare o doamnă înaltă şi totuşi
fragilă – căreia să-i ţii degetele galant,
care să
ştie
să asculte povestea sau visul
amintit
– un abur pe lentile,
o estompă
ce ascunde înscrisul de pe
coaja mestecenilor,
conturul de argint al statuii – după o vreme
să te întorci printre cărţile tale şi iar
lângă maşina de scris să îţi surâdă
liniştitor,
tăcut şi impalpabil,
ceva despre care se vorbea
uneori, se scria
şi în care puteai să mai crezi.
|
|
|
Din volumul Fals tratat despre seară, Editura Hermann, Sibiu 1998
|