FALS TRATAT DESPRE SEARĂ
Şi eu am avut odată acelaşi gând,
adică să scriu un tratat despre seară,
dar tăcerile ei mă înfioară,
aş fi preferat uneori să o aud râzând
înalt, pe sub lămpi arzând violet
sau nepăsătoare, despuiată de şoapte
în fotoliul vechi, pieptănându-şi încet
părul lucios, amirosind a lapte
scrisori parfumate, praline şi boarfe
sunt comorile ei încuiate în scrin.
Mă privea îndelung prin negre eşarfe,
cerşeam un cuvânt, câteodată, ce chin
apoi am plecat – ea rămase cum ştiu
în cercul veiozei, dar nu am uitat
de fluturul prins într-un ac ruginiu,
de şoaptele ei, de păr şi tratat.
PORTO FRANCO
lui Alexandru Lungu
Prieteni, titanicul nostru de mult
s-a transformat în castel de coral.
Corabia nebunilor şi ea a-nflorit
sub algele lungi, acelaşi tumult
de spume amare pe coame de val
le trage spre portul din ochiul uimit
prieteni, cuvinte în stoluri se duc
însemne de plumburi se toarnă
pe albul acesta ce-aşteaptă smerit:
o umbră în zbor peste cuibul de cuc,
o voltă finală şi-o ultimă goarnă
departe de portul din ochiul uimit.
MENESTREL
lui Radu Stanca
El vine din ţara în care poezia e iubită,
se plimbă în trăsuri de lac, salută blând
poporul ce aclamă, iar din când în când,
împrăştie stihuri în limba sanscrită
sau coptă, etruscă, avară, tamilă,
carelă, suaheli, bengali ori hitită,
latină, pehlevi, urartu, umilă –
se cântă, se spun, se şoptesc, se recită
cuvintele lui sunt ca aurul vechi,
sau muzica veche cu sunet duios,
se poartă la glezne, la gât şi urechi –
din burgul acesta e cel mai frumos
şi totuşi el ştie de-o seară de vineri,
o umbră plutind, de preziceri urâte:
la negre răspântii l-or prinde cei tineri
şi îl vor ucide, cu pietre şi bâte.
NESOMN
Să-ţi scrii în colţul ochiului un semn,
ce peste toate va pluti, o barcă,
un cearcăn grav al serii, un îndemn
spre clare insomnii care te-ncearcă
tot mai aproape furişate, parcă
auzi secundele fosnind în nisipar
şi noaptea bate cu aripi de ţarcă
desprinse chiar din negrul ei coşmar
luna se desenează clară în perete,
cu faţa nevăzută, ziduri străvezii
nu mai ascund îmbrăţisări secrete
de trupuri încă treze, încă vii
mâinile răsfoind prin carte îţi apar,
iar către poli, încet aliniate,
oasele albe dintr-un alt hotar,
vâna de aur şi izvorul, toate...
BALADA PARCULUI CENTRAL
Zgârciţi cu număratul în secunde
şi generoşi cu anii cum am fost,
ne-ascundem răsuflarea fără rost
de teii care vor să ne inunde
de orbii care flutură bastoane
făcând numărătoarea unor plopi,
culcuşuri aşternute după toane
de frunză veche tremurată-n gropi
cearceafuri noi, ediţia de seară,
iar plăpumi, magazinele de ieri:
am izbândit o nouă primăvară
înspre norocul aşteptatei veri
uşori, fără bagaje sau avere
în loc de garderobă câte-un cui,
ţinem discursuri lungi pentru o bere
şi fiecare are banca lui
încrezători în ochiul care minte
dar pipăind norocul în hornar,
îi prindem aripi false de icar,
cu sfoară şi bătute-n ţinte
noi ocolim vicleni al vremii dinte,
prin deturnarea unui zmeu hoinar,
ce l-am lipit din foi de dicţionar
şi-am râs de complicatele cuvinte
uităm de griji, filozofări profunde,
de sărbători şi zilele de post,
zgârciţi cu număratul în secunde
şi generoşi cu anii cum am fost
PARIS
În anii ocupaţiei, cioran pe bicicletă
prin place de la concorde – printre maşini blindate,
invalizi, megafoane cu edith piaf,
şi cărucioare cu înghetată roz – alb – albastră,
forme subtile ale rezistenţei
prin cafenele se tăcea provocator,
se tăcea filozofic – sertarele se goleau,
manuscrisele erau paraşutate
peste păşunile alpine ale elveţiei,
dar nimeni nu părăsea
oraşul camuflat al absurdului,
al şampaniei şi al coniacului,
al ciorapilor de mătase
în beciurile gestapoului
se aplicau torturile cele mai cumplite:
interzicerea somnului, porunca de a scrie,
despre tot şi toate - nici nu se ştia pe atunci,
că nu departe,
într-o mansardă din cartierul latin,
acestea erau un modus vivendi.
WESTERN LIGHT
Şi sârma ghimpată e tot poezie,
de-o parte sau alta citeşti diferit.
Da, norul e liber, dar norul nu ştie
să-ntoarcă o filă în ochiul uimit,
de-aceea nu crede cel care-ntr-o limbă
spune la stânga ce mie mi-e drept,
de-aceea tot omul ce locul îşi schimbă,
va strânge busola secretă la piept
va crede reclama cât poarta de şură,
(minciună să fie, dar scrisă frumos),
zâmbind pe ferite, cu mâna la gură,
timidul din est priveşte în jos
să nu îl orbească atâta albeaţă
de crom şi oglinzi, în vestul cel drept.
Cortina e trasă – cu mâna pe faţă
va trece grăbit şi va trece-nţelept.
ACELAŞI POEM
lui Mircea Ivănescu
Eu nu am voie să scriu, nici măcar să vorbesc,
despre mopete, denisa, cuţitul de argint,
cum a făcut-o el, mult mai bine – pe când
unii descriau pervazul cu pisici printre
romanele poliţiste pe care le scria femeia aceea:
mi-a lipsit o cameră ca a lui, serile anilor
prin care trebuia să treci aplecat şi citind,
dar uneori ni se atingeau degetele pe tarabe
de cărţi, prin rafturi de anticariat – sacoşele
depuse la intrare şi conţinutul lor uşor de ghicit,
precum un trup sub o haină prea strâmtă,
foşneau din senin şi atunci
toţi le priveau cu un reproş –
polimeri tulburători ai liniştii noastre,
voi nu veţi putrezi niciodată,
sau aleea unui parc ce a cunoscut zile mai bune,
cu bănci cocoşate pe care aşterneai un ziar
şi puteai să-ţi imaginezi o trăsură – ştii,
din care să coboare o doamnă înaltă şi totuşi
fragilă – căreia să-i ţii degetele galant,
care să ştie să asculte povestea sau visul
amintit – un abur pe lentile, o estompă
ce ascunde înscrisul de pe coaja mestecenilor,
conturul de argint al statuii – după o vreme
să te întorci printre cărţile tale şi iar
lângă maşina de scris să îţi surâdă
liniştitor, tăcut şi impalpabil,
ceva despre care se vorbea uneori, se scria
şi în care puteai să mai crezi.
Din volumul Fals tratat despre seară,
Editura Hermann, Sibiu 1998
