Société François Villon
FRANÇOIS VILLON — BALADE
în româneşte de Dan Dănilă
Balada doamnelor de altădată
Pe unde-s, prin ce ţări de vis,
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibiada sau Thais,
Ce fost-au bune verişoare,
Echo, dând zvonuri chemătoare
Pe stânci şi ape spre liman,
Frumoasă de pereche n-are?
Dar unde-i neaua din cel an?
Dar înţeleapta Helois?
De dragu-i, cât a pătimit
Pierre Abelard la Saint Denis,
Scopit şi-apoi călugărit.
La fel, Doamna ce-a poruncit
Să se înece Buridan
În sac şi-n Sena azvârlit?
Dar unde-i neaua din cel an?
Regina Blanche ca floarea-nvoaltă
Cântând cu voce descântată,
Betris, Alis, Berte cea înaltă,
Erembourg, doamnă-n Maine odată,
Lorena Jeanne, nevinovată
De englezi arsă la Rouan,
Unde-s, Fecioară preacurată?
Dar unde-i neaua din cel an?
Prinţe, nu întreba pe unde,
Nici de al vremilor noian,
Doar un refren îţi va răspunde:
Dar unde-i neaua din cel an?
Balada domnilor de altădată
urmând zisele dinainte
Unde-i Calist al treilea, care
Ca ultimul cu-acest blazon
Doar patru ani fu papă, oare?
Alfons, rege în Aragon
Sfiosul duce de Bourbon,
Şi Artus, duce de Bretaigne,
Carol, al şaptelea pe tron?
Dar unde-i mândrul Charlemagne?
Aşişderi, regele scotist
Cel ce avea, precum se ştie,
Jumate chip ca de-ametist,
Din creştet până la bărbie?
Al Ciprului domn und’ să fie,
Ori riga Spaniei, sunt ani
Şi numele-i uitai, vai mie?
Dar unde-i mândrul Charlemagne?
Nu zic de alţii, tac mai bine,
Deşertăciune-i lumea toată.
Să-nfrunte moartea n-are cine,
Ori s-o amâne, nici cu plată.
Dar aş mai întreba o dată:
Lancelot, duce de Behaigne
Unde-i? dar spiţa lui bogată?
Dar unde-i mândrul Charlemagne?
Unde-i Claquin, bravul breton
Sau contele Delfin d’Auvergne
Ori răposatul d’Alencon
Dar unde-i mândrul Charlemagne?
Baladă cu acelaşi tâlc
în vechiul grai frâncesc
Dar sfinţii-apostoli undi-s oare,
Cu patrahire, strai bogat,
Încinşi cu stole şi stihare,
Ce-l iau de gât pre necurat
Încins de rău şi de păcat?
Ca orice om de rând s-au frânt,
Cu toţii lumea o-au lăsat:
Ca pleava spulberată-n vânt.
Dar din Constantinopol cei
Chezari cu pumnul daurit,
Şi încă, riga Franciei,
Între toţi regii-mpodobit
Ce pentru Domnu’ a ctitorit
Locaş de-nchinăciuni preasfânt?
Fost-a la vremea lui slăvit?
Ca pleava spulberată-n vânt.
Ci undi-i, din Vienne şi Grenobles
Delfinul scump, viteaz; şi mai,
Cei din Dijon, Salins ori Doles,
Domnii şi-odraslelele de crai
Cu oameni, curte şi alai,
Crainici, trompeţi, urmaşi? ei sînt,
Oricât se ghiftuiră, vai,
Ca pleava spulberată-n vânt.
Prinţii aşişderi morţii-s daţi
Ca orice om de pre pământ,
Geaba îs trişti ori mâniaţi, –
Ca pleava spulberată-n vânt.
Balada şi povaţa frumoasei coifărese
la fetele de dragoste
Deci cugetă, Mânuşereasă,
Ce te-am şcolit când erai jună;
Şi tu, Blanche, Pingelăreasă,
Acum e vremea cea mai bună:
Cu amândouă mâini adună,
De cruţi bărbaţii, ai greşit,
Că vremea babei va s-apună
Ca banul scos din circuit.
Şi tu mândră Cârnăţăreasă
Ce dănţuieşti cu dibăcie,
Tu, Guillemete, Tapiţereasă,
Nu-mi râde sfatul, c-o să vie
Vremea să-nchizi la prăvălie;
Bătrână, când te-ai veştejit,
Doar popi cărunţi o să te ştie,
Ca banul scos din circuit.
Şi tu Jeaneto, Scufăreasă,
Vezi să nu pici în laţ cumva;
Catrino, ce croieşti mătasă,
Bărbaţii nu-i mai alunga:
Cine-i urâtă, să nu stea,
Cu zâmbete tot i-a momit.
Doar hoaşca nimeni nu o vrea,
Ca banul scos din circuit.
Fetelor, pricepeţi odată
De ce m-am plâns şi jeluit:
Că nu-s de nimeni căutată,
Ca banul scos din circuit.
Dublă baladă
cu acelaşi tâlc
Iubiţi, de-aceea, cât vă place,
Fiţi veseli şi petrecăreţi,
Că pân’ la urmă, orice-aţi face,
Capetele vi le pierdeţi.
Nerozi ajung cei prea iubeţi:
Salmon căzu-n idolatrie,
Samson în tagmă la orbeţi.
Ferice-i care nu le ştie!
Orfeu, care din flauturi
Şi din cimpoi da zvon vrăjit,
De câinele cu patru guri,
Cerber, aproape fu-nghiţit.
Narcis, că prea mult şi-a iubit
Chipul cel plin de gingăşie,
În puţ adânc s-a prăbuşit.
Ferice-i care nu le ştie!
Sardana, cavalerul care
Creta în lupte-a cucerit,
Îşi puse strai de ţesătoare,
Printre muieri, la războit.
David, crai şi profet vestit,
La băi o coapsă durdulie
Văzând, pe Domnul l-a hulit.
Ferice-i care nu le ştie!
Amon căzu în dezonoare,
(Cică plăcinte a mâncat),
Cu Tamar, ce ruşine mare,
Chiar sora lui, urcând în pat.
Irod, (nu-s basme), l-a scurtat
Pe Sânt Ioan de scăfârlie,
Doar pentru danţuri şi cântat.
Ferice-i care nu le ştie!
De mine, bietul, să mai zic:
M-au bătut gol, ca pe-un mişel,
Ca rufa-n râu, n-ascund nimic.
Cine mi-a dat amaru’ acel
Decât Catrina de Vaucelles?
Noel, când luam pe scăfârlie,
La praznic fu părtaş şi el.
Ferice-i care nu le ştie!
Dar tinerelul ăsta oare
De fete crezi că s-ar lăsa?
Nici de l-ai arde la frigare
Ca pe-un călăr pe mături, ba!
Prea-s dulci şi au pe vino-’ncoa’.
Dar să le crezi, e nebunie,
Blonde ori brune-s tot aşa.
Ferice-i care nu le ştie!
Baladă ce a făcut-o Villon
la ruga mamei sale
spre a se închina la Maica Domnului
Stăpână-n cer şi pre pământ regină,
Împărăţind a iadului genune,
Primeşte-o pe umila ta creştină,
Şi printre drept aleşii Tăi mă pune,
Chiar de mi-e viaţa doar deşertăciune,
Iar darul Tău, Stăpână-’ndurătoare
Pentru păcatul meu e mult prea mare,
Dar fără el nu-i suflet s-aibă parte
De rai; nu-s ademenitoare;
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Că sunt a lui dă-i Fiului tău veste,
Prin mila lui să ştearg’-al meu păcat
Ca Eghiptenei, ce iertată este,
Ori Teofil, de vină curăţat
Numai fiindcă tu te-ai îndurat,
Char de s-a fost la diavol juruit.
Fereşte-mă de răul cel cumplit,
Fecioară ce-ai fost vrednică să poarte
Trupul cel sfânt, în slujbe preaslăvit:
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Biată bătrână-s, cu păcate grele,
Şi carte n-am, sunt o neştiutoare.
În mânăstirea parohiei mele,
Văz rai pictat, cu harfe sunătoare
Şi-un iad cu păcătoşi în caznă mare;
Unul mă bucură, celălalt mă-’nfioară.
Dă-mi bucuria doar, scumpă Fecioară,
Ce-o caută păcătoşi cu vieţi deşarte.
Plini de credinţă şi smerire, doară
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Virgină prin care s-a zămislit
Isus, al lumii domn fără sfârşit.
Luând păcatul nost’ ne-a mântuit,
La noi s-a coborât şi milă-’mparte.
Ofrandă morţii, scump vlăstar ceresc,
Nouă Stăpân, precum mărturisesc:
În asta voi a crede, pân’ la moarte.
Balada lui Villon pentru amanta lui
(Balada care se termină în R)
Falsă frumuseţe, scump e-al tău dever,
Rea fără margini, de-un dulceag amar,
Amor mai crâncen ca un dumicat de fier,
Numele ţi-l pot spune, sigur că dispar:
Chin prefăcut în farmec, inimii calvar,
Orgoliu ascuns, prin tine oameni mor,
Iar ochii tăi n-au milă; legea cere doar
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
Mai cu folos cătam şi mai cu spor
Altunde ajutor, cinstire chiar;
Reazim de n-oi găsi, izbăvitor,
Trebuie, ruşinat, să plec hoinar.
Hei, mic şi mare, milă aşadar!
Ei, cum e? fără scut va fi să mor,
Sau te înduri, cum scrie în glosar,
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor?
Dar vremea ce-ofileşte trece-n zbor,
Iar nurii tăi, uscate flori îmi par.
Aş râde eu, dar fălcile mă dor,
Ba-i nebunie, am aceeaşi soartă doar:
Moşneag voi fi; tu slută, fără har.
Deci bea, până izvoru-i curgător,
Nu împărţi la toţi din cel amar;
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
Prinţ iubitor, amant prea temerar,
Nu vreau să-ţi fac în ciudă, cârtitor,
Dar inimii, Domnul nu-i cere în zadar:
Să nu dai în sărman, să-i fii de ajutor.
Baladă şi oraţie
Tată Noe, al viţei plantator,
Şi tu, Lot care-n peşteri ai băut,
Pe-atât, încât te-a amăgit Amor
Să-ţi iei fetele tale-n aşternut
(Aici, nu vină să-ţi aduc am vrut),
Arhitriclin, în arta lor versat,
Tustrei, rogu-vă faceţi cunoscut
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!
Din viţa voastră a purces cândva,
Căci doar un vin de soi l-a mulţumit,
Şi-avere doar un piepten mai avea;
E drept, trăgea la toartă iscusit,
Din mâini să scape cupa n-a greşit,
Nici trândav la băut nu fu vreodat':
Nobili seniori, lăsaţi nestăvilit
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!
Ca omul beat, împiedecat şi şui
Adesea îl vedeam în drum spre casă
Şi-odată s-a ales cu un cucui,
Îmi amintesc, prea o făcuse groasă.
Pe scurt, n-a fost beţiv pe lume ca să
Bea mai vârtos, din zori în înserat;
De strigă, aibă calea lesnicioasă
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!
Prinţe, nici a scuipa n-ar fi putut,
Striga mereu: Vai, gâtul mi-e uscat,
Nicicând să-şi stingă setea n-a ştiut
Duhul lui Jean Cotart cel răposat!
Contrazicerea lui Franc Gontier
Un popă gras în pufuri lenevea,
În cald iatac, cu scoarţe căptuşit;
Madame Sidoine alături tolănea,
Gingaşă, albă, trup ferchezuit,
Şi zi şi noapte beau nectar, tihnit,
În râs şi-alint, sărut şi îmbiere,
Cu trupuri despuiate de plăcere.
Şi cum îi oblicesc prin cep uscat,
Îmi zic: ca să alungi orice durere,
Cel mai de preţ e traiu-ndestulat.
De Franc şi cu Elena lui aveau
Asemeni vieţi de tihnă şi de pace,
A ai şi ceapă nu mai miroseau,
Scovardă unsă nu ştiau a face.
Nu dau pe lapte prins şi pe potroace
O ceapă degerată; nu caut sfadă
Că dorm sub trandafirii din livadă;
Nu-i mai tihnit pe podină un pat,
Ce ziceţi voi? E rost de vreo tăgadă?
Cel mai de preţ e traiu-ndestulat.
Mănâncă pită neagră de secară,
Şi beau tot anul apă de cişmea.
Păsări de-aici la Vavilon ce zboară,
Cu preţul lor, o zi n-aş rămânea,
Un ceas să mă oprească n-ar putea.
Dă Doamne, Franc Gontier să aibă pace,
Lângă Elena, sub rozar de-i place;
De le e bine aşa, nu-s supărat.
Cu viaţa de la ţară n-am ce face;
Cel mai de preţ e traiu-ndestulat.
Prinţe, împacă-ne cu-n sfat cuminte.
Cât despre mine, de nu-i cu bănat,
Aud de mic copil şi iau aminte:
Cel mai de preţ e traiu-ndestulat.
Balada femeilor din Paris
Chiar de le ştim că sunt limbute
Pe florentine, veneţiene,
La zvonuri tare pricepute,
Chiar şi bătrânele viclene,
De-ar fi lombarde ori râmlene,
Ori genoveze, ştiu precis,
Nici piemonteze ori savoiene,
N-au plisc mai bun ca la Paris.
Cică ţin curs de-oratorie
Napolitanele; le place
Cotcodăceala, cum se ştie,
Celor nemţoaice ori prusace.
De-s eghiptene ori grecoaice
Sau unguroaice, nici în vis,
Nici castiliene, spanioloaice,
N-au plisc mai bun ca la Paris.
Bretone, şvitere? să-nveţe,
La fel gascone, touluziene:
La Podul Mic, ştiu precupeţe
De peşti ce le-ar muţí; lorene,
Ori englezoaice, caleziene,
(Nu ştiu, ajunge câte-am zis?)
Nici picarde din Vallencienne,
N-au plisc mai bun ca la Paris.
Prinţe, dă premiu de limbuţie
Pariziencelor, chiar dacă li-s
Talienele pizmaşe; dar, se ştie,
N-au plisc mai bun ca la Paris!
Balada lui Villon pentru trupeşa Margot
Frumoasa de-o slujesc şi curte-i fac
Se cade a-mi zice şui ori minte goală?
Cu ce-are ea, oricui i-ar fi pe plac,
De dragul ei încing şi scut şi pală.
Când muşterii sosesc, înşfac o oală
Şi le-aduc vin, cu mâna liniştită,
Le-aştern şi poame, brânză, apă, pită,
Zic Bene stat de-s darnici la plătit,
Poftiţi, de-ţi fi-n călduri şi cu ispită,
În ăst bordel unde ne-am pripăşit.
Dar seara, câteodată, iese tămbălău,
Margot de-apare-n pat fără para.
Nu pot s-o văd că mi se face rău;
Îi smulg surtucul, brâul, rochia,
Zălog să fie pentru partea mea.
Cu pumnii-n şold, mă suduie că-s drac,
Zbiară, se jură pe Isus că-i fac
O nedreptate. C-un ciob ascuţit
Îi scriu pe nas o buche şi-o înşfac,
În ăst bordel unde ne-am pripăşit.
Ne împăcăm apoi şi-un pârţ îmi lasă
Mai rău decât gândacul de gunoi.
Râzând, un pumn pe creştet îmi apasă,
Zice Gogo, mă bate pe ţurloi,
Şi-apoi dormim buştean, beţi amândoi.
În zori, îi chiorăie în pântec parcă,
Mă-ncalecă şi poama şi-o încearcă.
Eu gem sub ea, ca scândura turtit
De preacurvie; vlaga vrea să-mi stoarcă,
În ăst bordel unde ne-am pripăşit.
Vânt, ploaie, geruri, pita nu lipseşte,
Iar de-s curvar, curvia molipseste,
La orice sac un petec se găseşte.
La mâţă rea, rău şoarec s-a prăsit;
Ocara ne urmează şi-n gunoi,
Ne-am râs de cinste, râde ea de noi,
În ăst bordel unde ne-am pripăşit.
Balada bunei învăţături
pentru cei cu viaţa păcătoasă
Ori vinzi înscrisuri de iertare,
Ori eşti la cărţi şi zar trişor
Sau călpuzan, tot la frigare
Ori în ulei se fierb şi mor
Sperjuri, procleţi de teapa lor,
Hoţi, japnici şi orice mişel:
Ce crezi, unde-s prăzile lor?
Toate-s la crâşme şi bordel.
Cânţi din tambale şi glumeşti,
Să-nşeli nu ţi-e păcat deloc,
Râzi, zici din flaut şi vrăjeşti,
Prin sate, târguri, iarmaroc,
Farse, măscări. Câştigi la joc
De zar, popice, cărţi? La fel
N-ai parte de al tău noroc,
Toate-s la crâşme şi bordel.
De-aşa mocirlă te fereşte,
Coseşte, ară şi ţesală,
De cai şi de catâri grijeşte;
De nu te-ai purtat pe la şcoală,
Ţi-ajunge ce îţi cade-n poală.
Dar, dărăcind fuior cu zel,
Nu duci ce-ai strâns agoniseală,
Toate la crâşme şi bordel?
Nădragi, abá cu şnur, mantii,
Rochii şi haine de-orice fel,
Duceţi, până mai rău n-a fi,
Toate la crâşme şi bordel.
Baladă prin care Villon
cere tuturor iertare
La Cartezieni, ca şi la toţi
Călugării, la Devotate,
La pierde vară cu saboţi,
La slugi, cocote-mpestriţate
În rochii strâmte-ncorsetate,
La fantele sfios de moare,
Cu cizmuliţe moi, roşcate,
La toţi le cer smerit iertare.
La fete care sfârc arată
Să-nhaţe muşterii de soi,
La hoţi ce numai certuri cată,
La saltimbanci cu maimuţoi,
La ghiuji, nebuni şi papiţoi
Ce fluieră de ţi-e mirare,
Cu beşici, prapuri, tărăboi,
La toţi le cer smerit iertare.
Dar nu la câini şi trădători
Ce mi-au dat numai coji uscate
De mestecat, din noapte-n zori;
De frica lor mă doare-n spate.
Le-aş da beş, râgâială poate,
Dar nu pot, că nu-s pe picioare.
Dar toate vrajbele-s uitate;
La toţi le cer smerit iertare.
De cinşpe coaste li s-ar frânge,
Mărunt, dar cu barosul mare,
Ori bici cu plumbi, până la sânge:
La toţi le cer smerit iertare.
Balada de încheiere a
Testamentului Mare
Ici testamentul s-a-ncheiat,
Sfârşind, al bietului Villon.
Veniţi când clopotele bat
Şi dau de mormântare zvon,
În straie roşii vermillon.
El fu, (pe fudulii jurase),
Amant martir, morţii plocon
Când lumea asta o lăsase.
Şi cred că nu minţea deloc,
Căci l-au gonit fără pardon
Iubitele, haíne foc,
Că de-aici până-n Roussillon
Nu-i spine, ghimpe ori ghimpon
Să n-aibă, (nu exagerase),
Din straie, zdrenţe de barşon,
Când lumea asta o lăsase.
Aşa a fost, nu altcumva,
Golaş pieri, fără zorzon;
Ba, pe deasupra, când murea,
Simţea al dragostei canon
Mai ascuţit ca un piron
De la curea, până la oase.
(Noi dăm mirării noastre ton),
Când lumea asta o lăsase.
Prinţe ca şoimul acvilon,
Plecând, o duşcă bună trase
De roşu vin, acest craidon
Când lumea asta o lăsase.
Balada proverbelor
Atât se scarpină o capră până moare,
Atâta-i oala bună până se ciobeşte,
Atât arzi fierul până-i roşu tare,
Atât dai cu barosul până ce plezneşte,
Atâta face omul cât se preţuieşte,
Atâta te tot duci până când uiţi de tine,
Atâta eşti de rău pe cât te urgiseşte,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.
Atât vorbeşti până îţi calci cuvântul,
Atât ai cinste pân-o terfeleşti,
Atât promiţi până uiţi legământul,
Atâta te tot rogi până primeşti,
Atâta face-un lucru cât plăteşti,
Atâta-l cauţi până dai de bine,
Ce-i lesne de găsit nu îţi doreşti,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.
Atât ţine la câine, până îl hrăneşte,
Atâta zici un cântec pân' l-ai învăţat,
Atâta ţii o poamă până viermuieşte,
Atâta baţi cetatea până s-a predat,
Atât aştepţi o şansă până ţi-a scăpat,
Atâta te avânţi până e rău de tine,
Atât o mângâi până-ţi cade-n pat,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.
Atât te-ntreci cu gluma până-i jale,
Atâta cheltuieşti până ai sărăcit,
Atât eşti darnic de-ajungi coate-goale,
Atât zici " ia " pe cât eşti dăruit,
Atât cât vezi altarul eşti smerit,
Atâta dai pe cât ţi-ar da oricine,
Atât adie până-i vânt cumplit,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.
Prinţe, atât e tont până s-a viclenit
Atâta se tot duce până când revine,
Atât ia ghionţi până s-a dumirit,
Atâta strigi urări până Crăciunul vine.
Balada ziselor mărunte
Ştiu musca-n lapte de-a picat,
Ştiu rang pe haina omului,
Ştiu de-i senin ori înnorat,
Ştiu bine rodul pomului,
Ştiu după clei de soiul lui,
Ştiu lucrurile ce-s de-un hram,
Ştiu cine-i harnic ori haihui,
Ştiu tot, de mine habar n-am.
Ştiu haina după epolet,
Ştiu orice rasă monahală,
Ştiu pe stăpân şi pe valet,
Ştiu pe măicuţă după poală,
Ştiu hoţul după ciripeală,
Ştiu cine-i lacom la bairam,
Ştiu unde-i vin ori bute goală,
Ştiu tot, de mine habar n-am.
Catâr, catârcă ştiu ce mi-s,
Ştiu câte poartă în spinare,
Ştiu de Belet şi de Beatrice,
Ştiu pe abac o adunare,
Ştiu de-amăgiri şi de visare,
Ştiu pe husit de ce-i infam,
Ştiu Roma ce putere are,
Ştiu tot, de mine habar n-am.
Prinţe, ştiu despre fiecare,
Ştiu după chip orişice neam,
Ştiu că de moarte nu-i scăpare,
Ştiu tot, de mine habar n-am.
Balada adevărurilor false
Nu-i ca flămândul om voios,
Nici ajutor ca duşmănitul,
Nu-i prânz ca fânul de gustos,
Nici paznic bun ca adormitul,
Nu-i om milos ca necinstitul,
Nici sprijin ca de la-ngrozit,
Nu-i mai smerit ca afurisitul,
Nici minte ca la-ndrăgostit.
Nu-s naşteri multe ca în baie,
Nu-i mai fălos ca surghiunitul,
Nu-s râsete ca la bătaie,
Nici laudă ca neplătitul,
Nu-i dragoste ca linguşitul,
Noroc cât la nenorocit,
Nu-i adevăr cum e scornitul,
Nici minte ca la-ndrăgostit.
Nu-i mai tihnit ca sărăcitul,
Nici cinste ca-n obrazul gros,
Nu-i laudă ca măsluitul,
Nici ca puhavul sănătos,
Nu-i cutezanţă ca-n fricos,
Nici sfat bun ca de la ţicnit,
Nu-i ca năuca om duios,
Nici minte ca la-ndrăgostit.
Vreţi să zic adevărul? Fie:
In boală joaca te îmbie,
Litera-i viaţa cea mai vie,
Laş e doar cine a-ndrăznit,
Oroare nu-i ca-n melodie,
Nici minte ca la-ndrăgostit.
Baladă împotriva duşmanilor Franţei
Să-i iese-n cale bestii scuipând foc,
Ce Iason, Lâna căutând, zărise;
Să se preschimbe-n animal pe loc,
Cum şapte ani Nabucodonosor păţise;
Să piară în război precum troienii
În jaf viclean, din pricina Elenii;
Cu Tantal împreună fie azvârlit
Şi Proserpina-n iadul nesfârşit;
Mai rău ca Iov chinuie viaţa toată,
Ca Dedalus în turn înlănţuit,
Cine-ar vrea răul Franţei vreodată!
Să cânte patru luni pe fund de iaz,
Cu capu-n jos, ca un buhai de baltă,
Înlănţuit la vâsle, pe-un barcaz,
Ca boul tragă-n jug, vândut la Poartă,
Ca Magdalena, ani treizeci rămână
Golaş, fără vreun strai de in sau lână;
În lac precum Narcis piară-necat,
Ca Absalom, de plete spânzurat,
Ca Iuda, singur să îşi dea răsplată,
Ca Simon Magus moară ne-mpăcat,
Cine-ar vrea răul Franţei vreodată!
De-ar fi ca-n vremea lui Octavianus iară:
Să-i dea să-şi bea tot aurul topit,
Să-l pună între pietrele de moară,
Precum pe Sfântul Victor l-au zdrobit;
Sau aruncat în mare piară-năbuşit,
Mai rău ca Iona, de balenă înghiţit;
Pe veci de razele lui Feb fie uitat,
De-al Herei har, de Venus alungat,
Lovească-l Marte cu puterea-i toată
Cum lui Sardanapal i s-a-ntâmplat,
Cine-ar vrea răul Franţei vreodată!
Prinţe, să-l poarte Eol, vijelie,
La Glaucus în codrii din pustie,
De unde şi speranţa-i alungată,
Şi-n veci de virtute lipsit să fie
Cine-ar vrea răul Franţei vreodată!
Balada concursului de la Blois
Lângă fântână mor de-al setei chin,
Încins ca focul, clănţănesc din dinţi,
În ţara mea sunt pe meleag străin,
La gura sobei, dârdâieli fierbinţi,
Gol ca un vierme, îmbrăcat în prinţ,
Cu lacrimi râd, în vană aşteptare,
Alean îmi este trista disperare,
Mă bucur, dar plăcerile-s străine,
Lipsit de orice vlagă mă simt tare,
Bine primit, gonit de orişicine.
Nu-mi pare sigur decât ce-i neclar,
Ce-i limpede, de nepătruns îmi pare,
De ce-i în mână zic că n-am habar,
Ştiinţa-mi vine doar din întâmplare,
Câştig mereu şi pierd fără-ncetare,
Zic "bună seara" când zorile mijesc,
Mă tem, întins pe spate, că mă prăbuşesc,
Sunt înstărit, dar n-am un ban la mine,
N-am rude, dar aştept să moştenesc,
Bine primit, gonit de orişicine.
N-am griji de fel, dar mă căznesc mereu
Să strâng averi ce nu mi le doresc,
De bine-mi zice doar duşmanul meu,
Cinstiţi sunt cei care mă păcălesc,
Prieteni mi-s acei ce-mi povestesc
Că lebăda e corb negru tăciune,
Cine-mi vrea răul are gânduri bune,
Minciună, adevăr, tot una-s pentru mine,
Ţin minte tot, dar uit ca prin minune,
Bine primit, gonit de orişicine.
Prinţe îndurător, ca să-ţi spun drept,
Multe pricep, dar nu-s de loc deştept,
Nedrept sunt, dar de lege mi-e ruşine;
Ce-altcé mai ştiu? Răsplată să aştept,
Bine primit, gonit de orişicine.
Epistolă către prieteni
Vă înduraţi de mine, îndurare,
Atât măcar, prieteni, de-aţi avea!
În hrubă zac, nu sub un pom în floare,
Aici, în surghiunia cea mai grea,
Cum Domnul se-nvoi cu Soarta mea.
Cocote, crai, novici şi tinerei,
Voi acrobaţi, voi dansatorii cei
Mai iuţi ca strechea, ageri ca iatanul,
Cu voci ca zvonul unor clopoţei,
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Voi menestrei cântând în voia lor,
Craidoni, ce numai râdeţi şi glumiţi,
Şi risipiţi bani buni ori calpi cu spor,
Oameni de duh, oleacă aiuriţi,
Estimp el moare de mai zăboviţi.
Stihuitori de cântec, vers, oraţii,
De se va stinge, faceţi-i libaţii.
El zace, raze nu-i aduc aleanul,
Nici adieri, i-s ziduri grele fraţii.
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Veniţi să îl vedeţi în pătimire,
Nobili iertaţi de orice bir şi dare,
Neaplecaţi la legi şi cârmuire,
Ci doar în faţa Domnului cel mare.
Postind duminici, marţile, oricare,
Lui dinţii ca de greblă i se fac,
(Din coji uscate, nu din cozonac),
Şi-i toarnă-n maţe apă cu toptanul,
În hău adânc nu-i masă, nici hamac,
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Juni ori bătrâni, prinţi ce vă pomenesc,
Aduceţi-mi iertare cu sigil domnesc,
Şi scoateţi-mă-n coş, tras cu arcanul.
Aşa se-ajută porcii, mă gândesc;
Guiţă unul doar, în turmă o tulesc.
Aici îl lăsaţi pe Villon sărmanul?
Petiţie la ducele de Bourbon
Stăpân al meu şi prinţe preatemut,
Lujer de crin, din rege zămislit,
François Villon, ce soarta l-a bătut
Cu vânătăi avane, crunt lovit,
Te roagă prin scrisoarea lui, smerit,
Să-i dai un împrumut dacă ai vrea;
La toate Curţile e gata a jura
Că-ţi dă 'napoi, nu pierde-ncredinţarea:
Nici pagubi, nici câştig nu ai avea,
Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.
De la alţi prinţi lescaie n-a cerut,
Doar de la tine, robul tău, cel care
Din şase scuzi primiţi cu împrumut,
Mai toţi i-a cheltuit pentru mâncare.
De-odată a-i plăti, după onoare,
Uşor şi de îndată se-mplineşte;
În codrul din Patay ghinzi de găseşte
Şi din castane împlinind vânzarea,
La ţanc, fără zăbavă te plăteşte;
Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.
Ci de puteam să-mi vând din sănătate
Unui lombard, ce-i lacom prin natură,
Lipsa de bani cum mă mâna din spate,
Poate-ncercam şi astă aventură.
N-am bani în sân, nici pungă la centură;
O, Doamne bun, îţi spun mirarea toată,
Că orice cruce-n cale mi se-arată,
De lemn ori piatră-i, asta mi-e onoarea;
De-ar fi s-o văz pe cea adevărată,
Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.
O, prinţ de crin şi plin de bunătate,
Ce greu mi-ar fi, vei înţelege poate,
De nu mi s-ar plini acum rugarea.
Ascultă, rogu-te, m-ajută şi socoate:
Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.
Pe dosul scrisorii
Du-te scrisoare, iute saltă,
Chiar de n-ai limbă, nici picioare,
Să spui în a ta cuvântare
Că sărăcia rău m-asaltă.
Cearta dintre inima şi trupul lui Villon
– Ce-aud? – Eu sunt! – Cine? – Inima ta,
Ce mă mai ţin doar într-un firicel:
Licoare n-am, nici vlagă a bătea,
Văzându-te retras şi singurel,
Trist, alungat la colţ ca un căţel.
– De ce-s aşa? – De viaţa ta şucheată.
– Ce-ţi pasă ţie? – Port durerea toată.
– Dă-mi pace! – Cum? – A cugeta mă lasă.
– Când va fi asta? – Când oi creşte-odată.
– Altcé nimic nu îţi mai zic! – Nu-mi pasă!
– Ce gânduri ai? – Să fiu om de valoare.
– Ai împlinit treizeci! – Cât un catâr, şi ce!
– Păi eşti copil? – Ba! – Mi se pare
Eşti apucat! – Şi cum, de gât ai vré?
– Nimic nu ştii! – Ba ştiu de musca-n lapte e,
Ce-i alb de ce e negru osebesc.
– Ce, asta-i tot? – Ia vezi că mă zburlesc,
Şi iar ne hărţuim de eşti ciudoasă.
– Eşti chiar pierdut! – O să mă opintesc.
– Altcé nimic nu îţi mai zic! – Nu-mi pasă!
– Eu am mâhnirea; chinu-i pentru ţine.
Dacă erai un biet netot, zevzec,
Te-aş fi iertat, hai, treacă de la mine.
N-ai griji: bun, rău, la tine se petrec,
Ţi-e capul bolovan ori tare sec,
Ori vrei să dai onoarea pe nesăbuinţă!
Să-nveţi din asta, nu ai trebuinţă?
– De toate oi scăpa, întins pe masă.
– Doamne, ce alinare! – Câtă elocinţă!
– Altcé nimic nu îţi mai zic! – Nu-mi pasă!
– De unde ăst necaz? – E nenorocul care
Însuşi Saturn mi-l puse în boccea,
Ursita când mi-a scris. – Prostie mare!
Stăpân pe soartă eşti, nu sluga sa,
Cum Solomon în cartea lui scria:
"Stau în a celui înţelept putere,
Şi zodii, şi planete, după vrere"
– Rămân cum sunt, ursita mi-e aleasă.
– Ce spui tu? – Zău, credinţa-mi cere.
– Altcé nimic nu îţi mai zic! – Nu-mi pasă!
– Vrei să trăieşti? – Domnul să-mi dea putintă!
– Îţi trebui . . . – Ce? – Mustrări de conştiinţă,
Lectură multă. – Ce? – Cărţi de ştiinţă.
Lasă smintiţii! – Oi mai vedea eu, lasă . . .
– O să ţii minte? – Dacă-mi dau silinţă.
– Nu sta până când dai de suferinţă.
Altcé nimic nu îţi mai zic! – Nu-mi pasă!
Pricina sau balada Soartei
Fortuna mi-au pus cărturarii nume,
Iar tu, François, strigi că sunt rea şi crudă,
Ce nu eşti om cu fală şi renume.
Mai buni ca tine-n vărării asudă
Şi sparg în ocne pietrele cu trudă.
Te plângi, cu toată viaţa de ruşine?
Nu eşti tu singurul, şi nici nu se cuvine;
Priveşte-mi faptele de-odinioară bine,
Ce mulţi viteji s-au prăpădit prin mine;
Pe lângă ei, ştiu, eşti un biet poltron.
Stai liniştit şi vorba ţi-o aţine.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!
Pe marii regi îmi căşunase mie
În vremurile vechi, de altădat'.
Priam muri cu-ntreaga lui armie,
Cetate, turn şi zid nu l-au scăpat;
Lui Hanibal, ce soartă i s-a dat?
În Cartagina moartea l-a învins,
Pe Scipio, aşişderi l-a cuprins;
Senatului pe Cezar l-am vândut;
Pompei în Eghipet a fost pierdut;
Într-un vârtej pe mări pieri Iason;
Prin foc poporul Romei l-am trecut.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!
Iar Alexandru, care-atât s-a războit,
Tânjind spre stelele Pleiadelor, şi el
De mâna mea pieri: l-am otrăvit.
Regele Alfazar căzu peste drapel
Pe câmpul de bătaie. În ăst fel
Mi-s faptele şi-asemeni vor urma,
Căci n-am la nimeni socoteli a da.
Pe Holofrenes, idolatru blestemat,
Iudita l-a străpuns, dormind în pat,
În cortul lui, cu un pumnal. Pe Absalon?
Pe când fugea, de păr l-am spânzurat.
Să te-nvoieţti cu ce ţi-am dat, Villon!
François, de-aceea să asculţi ce-am zis:
Socoată de n-aş da la Domnu-n Paradis,
Te-aş fi tras ca pe-o zdreanţă prin dârmon,
Şi pentru un păcat, zece-aş fi scris.
Să te-nvoieşti cu ce ţi-am dat, Villon!
Laudă Curţii Parlamentului
Cinci simţuri toate: ochi, urechi şi gură
Cu nas şi pipăitul dimpreună
Cu mădulare, slabe de-o măsură,
Din locul lor, fiecare astfel spună:
Slăvită Curte, care-aici ne-adună,
Necazul nostru ai ştiut a-l drege,
Ori, numai limba n-ar putea alege
Destule vorbe ca să-ţi multumească;
Deci toate îţi grăim, fiică de Rege
Mamă a celor buni, soră-ngerească!
Frânge-te inimă-n frigare înţepată
Şi nu te-ncrâncena aşa de tare
Ca stânca din deşert, ce altădată
Iudeilor fu setei alinare;
Curgeţi, voi lacrimi, pentru îndurare;
Ca inima-n umilu-i suspinat,
Laudă Curţii, soaţa Sfântului Regat,
Şansa francezilor, străinii te slăvească,
Înaltă zămislire-n cer curat,
Mamă a celor buni, soră-ngerească!
Voi, dinţii mei, din gingie săltaţi,
Ieşiţi 'nainte, mulţumire dând,
Ca orgă, clopot, goarnă să cântaţi,
Azi grija mestecatului uitând;
Gândiţi că morţii aţi fi fost, pe rând,
Splină, ficat, plămân cu suflul tău,
Tu trup stricat, ce îi plăcuse, zău,
Ca ursul, porcul să se mocirlească;
Curtea slăviţi-o, până nu-i mai rău,
Mamă a celor buni, soră-ngerească!
Prinţe, trei zile păs nu-mi interzice,
Să-i văd pe-ai mei, adio să pot zice,
Căci fără ei n-am cine să-mi plătească,
Slăvită Curte, fiat, nu dezice,
Mamă a celor buni, soră-ngerească!
Balada apelului
Ce crezi, Garnier, de jalba mea,
A fost cuminte ori sfruntată?
Orice făptură şi-ar scăpa
Pielea – cu sila-ncătuşată
Ea se dezleagă, doar să poată.
Să-mi ţie predici, le-a plăcut
Şi dăscăleli, la judecată:
Se cuvenea să fi tăcut?
Pe Hue Capet de-l moşteneam,
Ce-i fiu de măcelar, se ştie,
În zdrenţe, nu mă mai umflam
Cu apă chioară-n puşcărie.
Pricepi cea înşelătorie?
Mă osândiră cum au vrut,
Dar pe nedrept, cu mişelie:
Se cuvenea să fi tăcut?
Sub pălărie oare crezi
Că n-am nici pe atât glagoare
Să spun cuvântul "Apelez"?
Ba am destulă, mi se pare,
Chiar de nu mă încred prea tare.
Iar când sentinta a căzut:
"Spânzurat fi-vei!" spune, oare
Se cuvenea să fi tăcut?
Prinţe, de n-aveam piuit,
Precum Clotar m-ar fi făcut,
Par la răscruce, colbuit.
Se cuvenea să fi tăcut?
Balada franco-latină
Un sfat profund şi minunat
Din cartea sfântă izvoreşte:
În căsnicie, un bărbat,
Să n-o ia razna, nebuneşte.
Pricina: simţul se toceşte,
La orice om, cum l-ar chema.
Pe prost nu-i chip a-l sătura.
Lecţia, văd, se-adevereşte:
Să nu-ţi pui vlaga la mezat,
Mai bine e să stai muţeşte
Şi să-nduri orice murmurat
Când soaţa strigă: Hai în pat!
Fă-te că nu pricepi ce vrea:
Pe prost nu-i chip a-l sătura!
Mai tari decât Samson au dat
Asaltul şi-au pierdut prosteşte.
Scutul Venerei, ne-nfricat,
Orişice bâtă o blegeşte.
(........................................şte)
Cine nu ştie vorba mea:
Pe prost nu-i chip a-l sătura!
Prinţe prea înţelept, citeşte
O pildă: şi-un viclean sadea,
Bun la împins, tot se-amăgeşte.
Pe prost nu-i chip a-l sătura!
Epitaful lui Villon în formă de baladă
Fraţi oameni, care după noi trăiţi,
N-aveţi spre noi inime împietrite tare,
Căci mila voastră de ne-o dăruiţi
Domnul vă va primi mai cu-ndurare.
Cinci, şase, iată-ne-n spânzurătoare,
Iar carnea, îmbuibată altădat'
De mult e putrezită de păcat;
Ni-s oasele cenuşi şi spulberare.
Nu râdeţi de necazul ce ni-e dat,
Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!
Fraţi de vă zicem, să nu ne priviţi
Cu scârbă, chiar de moartea ne-a pălit
Prin mâna legii. Însă bine ştiţi
Că nu toţi calea dreaptă au găsit.
Rugi pentru noi, acum că am pierit,
Spre Fiul Preacuratei să-nălţaţi,
De mila Lui să nu sfârşim uitaţi,
Ferească-ne de iad şi fulgerare.
Ci morţi suntem, să nu ne tulburaţi,
Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!
Ploile ne-au muiat şi ne-au spălat,
Soarele ne-a uscat şi înnegrit;
Corbi, coţofene, ochii ne-au scurmat,
Bărbi şi sprâncene ni le-au ciugulit.
O clipă de hodină n-am găsit;
Încoace-'ncolo vântul de-a suflat,
În voia lui mereu ne-a legănat,
De păsări mai ciupiţi ca nişte degetare.
Să n-aveţi soarta noastră niciodat',
Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!
Isuse, Prinţ al lumii, mila Ta
Păzească-ne de iad, să nu ne ia
Nici sufletul plocon, nici altă dare:
Oameni buni, nu ne luaţi în zeflemea
Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!
Din volumul François Villon – Balade,
Editura Hermann, Sibiu 1997
FRANÇOIS VILLON — BALADE