Home 

                       Charles Baudelaire

                                                 POEME ÎN PROZĂ

                                       traducere din franceză de Dan Dănilă ©

                                        Confesiunea artistului

    Cât de pătrunzătoare sunt amurgurile zilelelor de toamnă! Ah! pătrunzătoare până la durere! Căci există anumite senzaţii delicioase ale căror intensitate nu e diminuată de neclaritatea lor; şi nu există ghimpe mai ascuţit decât cel al infinitului.
    Ce încântare să îţi scufunzi privirile în imensitatea cerului şi a mării! Singurătate, linişte, incomparabilă castitate a azurului! O velă mică tremurătoare la orizont, care prin micimea şi izolarea ei imită existenţa mea iremediabilă, melodia monotonă a valurilor, toate aceste lucruri gândesc prin mine, sau eu gândesc prin ele (căci în grandoarea reveriei, eul se pierde repede!); ele gândesc, zic eu, însă muzical şi pitoresc, fără subtilitate, fără silogisme, fără deducţii.
    Dar aceste gânduri, fie că pornesc din mine, fie că ies din lucruri, devin curând prea intense. Forţa voluptăţii crează o stare neplăcută şi suferinţă. Nervii mei prea încordaţi nu mai iscă decât vibraţii stridente şi dureroase.
    Iar acum sunt consternat de profunzimea cerului; limpezimea lui mă duce la disperare. Insensibilitatea mării, permanenţa spectacolului, mă revoltă... Ah! trebuie să suferim etern, sau să fugim mereu din calea frumuseţii? Natură, încântătoare fără milă, duşmană mereu victorioasă, lasă-mă! Nu îmi mai ademeni dorinţele şi orgoliul! Căutarea frumosului este un duel în care artistul strigă de groază încă dinainte de a fi învins.

                                Fiecare cu himera lui

    Sub un cer larg cenuşiu, pe o vastă câmpie prăfuită, fără drumuri, fără iarbă, fără un scaiete, fără o urzică, am întâlnit câtiva oameni care mergeau aplecaţi.
Fiecare dintre ei purta în spinare o himeră enormă, la fel de grea ca un sac de făină sau de cărbuni, ori echipamentul unui legionar roman.
    Dar făptura monstruoasă nu era o povară inertă: dimpotrivă, ea strângea şi apăsa omul cu muşchi elastici şi puternici; se agăţa cu cele două labe late de pieptul purtătorului; iar capul ei fabulos i se ridica pe deasupra creştetului, ca un coif înspăimântător, din acela prin care vechii razboinici sperau să mărească frica duşmanului.
    Un lucru curios de remarcat; niciunul dintre călători nu arăta iritat de fiara feroce agăţată de gâtul lui şi lipită pe spinare; s-ar fi zis că o considerau ca făcând parte din sine. Toate aceste chipuri obosite şi serioase nu dădeau nici un semn de disperare; sub bolta apăsătoare, cu picioarele adâncite în praful la fel de dezolant ca şi cerul, ei treceau cu fizionomiile resemnate ale celor ce sunt condamnaţi să spere mereu.
    Iar cortegiul trecea pe lângă mine cufundându-se în atmosfera orizontului, în locul unde suprafaţa curbată a planetei se sustrage curiozităţii privirii omeneşti.
    Şi pentru câteva clipe m-am încăpăţânat să doresc a pricepe acest mister; dar curând, indiferenţa irezistibilă s-a abătut asupra mea şi m-a cuprins mai tare decât pe cei copleşiţi de himerele lor apăsătoare.

                                    Oglinda

Un om oribil intră şi se priveşte în oglindă.
"De ce vă priviţi în oglindă atâta vreme cât nu vă puteţi vedea decât cu neplăcere?"
Omul oribil îmi răspunde: "Domnule, conform principiilor eterne din 1789, toţi oamenii sunt egali în drepturi; deci, eu am dreptul să mă oglindesc; cu plăcere sau neplăcere, asta e doar problema conştiintei mele".
    În numele bunului simţ, aveam fără îndoială dreptate; dar din punctul de vedere al legii, el nu se înşela.
 

                                                back