în traducerea lui Dan Dănilă ©
Poeta austriacă Ingeborg Bachmann (1926-1973) este autoarea uneia dintre cele mai inspirate lirici de limbă germană din toate timpurile. Câteva piese de teatru, volume de proză, eseuri, articole de critică literară, alături de relativ puţinele volume de poezie (datorită morţii premature şi tragice, într-un incendiu pe care se pare că l-a provocat ea însăşi cu o ţigară uitată aprinsă), conturează o operă complexă şi completă, în care Europa postbelică a ruinelor şi a lipsei unor speranţe concrete, a credinţelor sfărâmate şi a condamnării la luciditate, se reflectă alături de un erotism subtil şi de accentele de revoltă socială. După studii de filosofie în Austria, autoarea a trăit în Germania, Elveţia, Italia şi Paris, fiind onorată cu numeroase premii literare, atât în timpul vieţii, cât şi postum.
DESTIN OMENESC
Poală de nor fermecată, în care plutim...
Cine ştie dacă n-am trecut astfel deja
prin multe ceruri, cu ochii sticloşi?
Noi, cei alungaţi în timp
şi rostogoliţi din spaţiu,
noi, zburători prin noapte şi neant.
Cine ştie dacă n-am zburat deja
pe lângă Dumnezeu, şi fiindcă spumegând
iuţi ca săgeata fără a-l vedea
şi împrăştiindu-ne sămânţa mai departe
pentru a vieţui în seminţii şi mai întunecate,
poate acum doar din vină plutim?
Cine ştie dacă nu murim de mult, prelung?
Ghemul de nori ne duce tot mai sus.
Deja aerul subţiat ne amorţeşte mâinile,
şi dacă ni se frânge glasul şi suflarea se opreşte...?
Rămâne vraja pentru ultimele clipe?
DINCOLO DE PERETE
Atârn din crengi ca o zăpadă
în primăvara văii,
mă poartă vântul ca izvor rece,
cad umedă în flori
ca o picătură
de care ele putrezesc
ca într-o mlaştină.
Eu sunt gândul-permanent-la moarte.
Fiindcă nu pot merge liniştită, zbor
prin toate clădirile sigure ale cerului,
răstorn pilaştri şi scobesc ziduri.
Fiindcă nu pot dormi noaptea, îi previn
pe ceilalţi cu foşnetul îndepărtat al mării.
Urc în gura cascadei şi rostogolesc
cu zgomot pietrişul de pe munţi.
Sunt copilul marii angoase a lumii
care atârnă de pace şi bucurie
precum bătaia clopotului de pasul zilei,
asemeni coasei în ogorul copt.
Eu sunt gândul-permanent-la moarte.
VIZIUNE
Deja a treia oară a tunat!
Iar din mări urcă încet vas după vas.
Corăbii scufundate cu catargul ars,
corăbii scufundate cu pieptul împuşcat,
cu trupul zdrenţuit pe jumătate.
Şi înoată mute,
neauzite prin noapte.
Şi nici un val nu se închide-n urma lor.
N-au nici un drum, nu vor găsi nici unul,
nici un vânt nu va îndrăzni să le apuce strâns,
nici un port nu se va deschide.
Farul se poate preface că doarme!
Dacă aceste vase vin până la ţărm...
Nu, nu la ţărm!
Vom muri ca bancurile de peşti
care se leagănă în jurul lor pe valuri lungi
în mii de trupuri moarte!
ÎNCĂ MI-E TEAMĂ
Încă mă tem să te leg cu aţa răsuflării mele,
să te înfăşor cu drapelele albastre ale visului,
la porţile de ceaţă ale castelului meu întunecat
să ard făclii, ca să mă găseşti...
Încă mă tem să te desprind din zilele sclipind,
din a timpului pantă aurie de curgeri solare,
când peste faţa înspăimântătoare a lunii
spumegă argintie inima mea.
Uită-te în sus şi nu mă privi!
Drapelele coboară, făcliile s-au stins,
iar luna îşi urmează drumul.
E vremea să vii să mă ţii, sfântă nebunie!
ŢARA NEGURILOR
Iarna iubita mea este
printre animalele pădurii.
Vulpea ştie că trebuie să mă întorc
înaintea dimineţii şi râde.
Cum tremură norii! Iar mie
îmi cade pe gulerul de zăpadă
un strat de gheaţă sfărâmicioasă.
Iarna iubita mea este
un copac printre copaci şi cheamă
ciorile părăsite de noroc
în crengile arătoase. Ea ştie
că vântul din zori o să-i ridice
rochia scrobită de seară, presărată
cu chiciură şi o să mă trimită acasă.
Iarna iubita mea este
printre pescari şi fără grai.
Supusă apelor, pe care firul
înotătoarelor ei o mişcă dinăuntru,
stau pe mal şi privesc
cum se scufundă şi coteşte,
până când gheţurile mă alungă.
Şi iar nimerită de strigătul de luptă
al păsării, care îşi întinde aripile
deasupra mea, mă prăbuşesc
pe câmp deschis: ea jumuleşte
găinile şi-mi aruncă o claviculă
albă. O apuc de după gât
şi plec prin puful amar.
Infidelă e iubita mea,
ştiu, câteodată pluteşte
pe tocuri înalte înspre oraş,
sărută prin baruri paharele,
pe gură, cu paiul, adânc,
şi îi vin cuvinte pentru toţi.
Dar limba aceasta nu o înţeleg.
Ţară de ceaţă am văzut,
inimă de ceaţă am mâncat.
ZILE ÎN ALB
În zilele acestea mă trezesc odată cu mestecenii
şi îmi pieptăn părul de grâu de pe frunte
în faţa unei oglinzi de gheaţă.
Înmulţit cu răsuflarea mea
laptele face fulgi.
Devreme uşor se înspumează.
Iar unde aburesc geamul, apare,
desenat de un deget de copil,
iarăşi numele tău: Nevinovăţie!
După atât de multă vreme.
În zilele acestea nu mă doare,
că pot să uit
şi că trebuie să-mi amintesc.
Iubesc. Până la incandescenţă
iubesc şi mulţumesc cu salutări englezeşti.
Le-am învăţat în zbor.
În zilele acestea mă gândesc la albatros,
cu care pluteam în sus
şi încoace zburam
într-o ţară nedescrisă.
Intuiesc la orizont,
strălucitor în scufundare,
continentul meu fabulos
de dincolo, care m-a dat afară
îmbrăcată în giulgiu.
PORT MORT
Umede drapele atârnă pe catarge
în culori ce nici o ţară n-a purtat,
adiind pentru stele înnămolite
şi luna verde, în gabie odihnind.
Lume de ape din vremea descoperirilor!
Valurile acoperă orice drum,
picură de sus lumina din reţele
de noi străzi, în văzduh aşezate.
Dedesupt apele frunzăresc prin Biblii
şi acul busolei e-ndreptat spre noapte.
Praful de aur e strecurat din vise,
mării îi rămâne numai părăsirea.
Nici o ţară n-a rămas necălcată!
Aţa marinărească pluteşte deşirată,
căci exploratorii falnici, surâzând,
cad acum în braţul mort de apă.
CAZI, INIMĂ
Cazi, inimă din pomul timpului,
voi frunze, cădeţi din ramurile reci
pe care le îmbrăţişa odinioară soarele,
cădeţi, cum lacrimi cad din ochiul larg deschis!
Încă flutură zile întregi în vânt şuviţa
peste fruntea bronzată a zeităţii locului,
când sub cămaşă pumnul deja
apasă rana larg deschisă.
De aceea fii tare, când spatele fraged al norilor
se apleacă iar înspre tine,
ia-l pentru nimic, când Hymettos
îţi umple încă odată fagurii.
Căci puţin preţuieşte localnicul un pai în secetă,
puţin e o vară în faţa marii noastre seminţii.
Şi ce dovedeşte inima ta?
Între ieri şi mâine pulsează
neauzită şi străină,
iar ceea ce bate
e deja căderea ei în timp.
UMBRE TRANDAFIRI UMBRE
Sub un cer străin
umbre trandafiri
umbre
pe un pământ străin
printre trandafiri şi umbre
într-o apă străină
umbra mea.
DUPĂ ACEST POTOP
După acest potop
vreau să fiu porumbelul,
nimic altceva decât porumbelul,
să fiu încă odată salvat.
M-aş scufunda în marea aceasta!
Dacă n-ar zbura,
n-ar aduce
frunza în ultima clipă.
ÎNSTRĂINARE
Nu mai pot să văd nici un copac în copaci.
Crengile nu au frunzele pe care le ţin în vânt.
Fructele sunt dulci, dar fără iubire.
Nici măcar nu satură.
Ce o să fie?
Pădurea îmi zboară în faţa ochilor,
lângă urechile mele păsările închid gura,
pentru mine nici o pajişte nu va fi culcuş.
Sunt sătulă de timp
şi mi-e foame de el.
Ce o să fie?
Pe munţi vor arde focuri noaptea.
Să pornesc, să mă apropii iar de ele?
Nu mai pot să văd în drumuri nici un drum.
CURGERE
Atât de departe în viaţă şi aşa de aproape de moarte
încât nu mai pot să mă judec cu nimeni despre aceasta,
îmi rup bucata mea de pământ;
oceanului liniştit îi înfig icul verde
drept în inimă şi inot înspre mine.
Păsări de cositor urcă pe mirosul de scorţişoară!
Sunt singură cu timpul, ucigaşul meu.
În beţie şi albăstreală ne împupăm.
MANEVRE DE TOAMNĂ
Eu nu spun: a fost ieri. Cu banii fără valoare,
ai verii în buzunare, iar stăm întinşi pe pleava
batjocurei, la manevrele de toamnă ale timpului.
Iar evadarea spre sud, precum a păsărilor,
nu vine la vreme. Seara trec vase de pescuit
şi gondole pe alături, iar câteodată mă nimereşte
câte un ciob de marmură, saturat de vise,
în locul cel mai vulnerabil la frumuseţe, în ochi.
În ziare citesc multe despre frig
şi urmările lui, despre necugetări şi crime,
despre expulzaţi, ucigaşi şi miriadele
de banchize de gheaţă, dar puţine îmi plac.
Şi ce dacă. În faţa cerşetorului care vine
de amiază trântesc uşa, fiindcă e pace
şi poţi să-ţi cruţi privirile, dar nu şi
moartea tristă a frunzelor în ploaie.
Hai să călătorim! Hai, sub chiparoşi
sau sub palmieri ori prin orangerii, să vedem
la preţuri reduse apusuri de soare
inegalabile! Hai să uităm
scrisorile trecutului la care n-am răspuns.
Timpul face minuni. Dar dacă ni se pare nedrept,
când bate vinovăţia: nu suntem acasă.
În beciul sufletului, fără somn, iar mă regăsesc
pe pleava batjocurei, la manevrele de toamnă ale timpului.
SUB VIŢA DE VIE
Sub viţa de vie în lumina strugurie
se coace ultimul tău chip.
Noaptea trebuie să intoarcă foaia.
Noaptea trebuie să intoarcă foaia,
când coaja se sfărâmă
şi din carnea fructului iese soarele.
Noaptea trebuie să intoarcă foaia,
fiindcă chipul tău dintâi
urcă în năluca ta, estompată de lumină.
Sub viţa de vie în lumina strugurie
beţia îţi imprimă un semn –
Noaptea trebuie să intoarcă foaia!
TIMP AMÂNAT
Vin zile tot mai grele.
Timpul amânat până la revocare
devine vizibil la orizont.
Curând va trebui să-ţi legi şireturile
şi să rechemi câinii în curţile de marş,
căci măruntaiele peştilor
s-au răcit în vânt.
Lumina florii de cafea arde sărăcăcios.
Privirea ta presimte în ceaţă:
timpul amânat până la revocare
devine vizibil la orizont.
Dincolo ţi se scufundă iubita în nisip,
el urcă pentru părul ei fluturând,
îi cade în cuvânt,
îi porunceşte să tacă,
o consideră muritoare
şi dispusă să se despartă
după fiecare îmbrăţişare.
Nu privi împrejur.
Leagă-ţi şireturile,
goneşte câinii înapoi.
Aruncă peştii în mare,
stinge florile de cafea!
Vin zile tot mai grele.