JOHANNES BOBROWSKI
în traducerea lui Dan Dănilă ©
LUMINĂ DE
IARNĂ
În noaptea aceasta
vă ascult cu atenţie, râuri îndepărtate,
primul vostru sloi
prelung. Aud sunetul acela subţire
al pipirigului: satul
doarme
Copilărie, cafenie, apă rece
şi nisipoasă de fântână –
Căldarea de lemn
se legăna mereu în jos. Cine venea?
cine o desprindea de lanţul ruginit?
ah, cine bea?
Blândeţea vorbitoare
a colibei noastre, cuvântul
ei moale e nins,
şoapta băbuţei şi strigătul copilului –
Timp din culori liliachii,
pe când atârnau păsări
în cerul trecător, în stinsă
sclipire: cerul
se oprea, poposea
peste acoperişul şurii, mai plin
tăcea cu umbrele dinăuntru
Dintotdeauna a fost iarnă.
Cu aripi de porumbel
albastrul venea mai jos,
un acoperiş atârnat, uşor licărind
peste lume.
Iar strigătul vânătorului
urca povârnişul, întâmpinând
zăpada tăcută. O, negru
adânc! plin de lumină
inima ta!
STRIGĂT DE
IARNĂ
Ciori, ciori,
gheaţă verde, ciori
peste râu. Tufăriş
amorţit, blestemul lui
urcă malul
Zăpada nu se spulberă
când o atingi cu aripa,
pasăre, pasăre de tufiş,
doar puţin sânge,
inima ta
în mijlocul gheţii, strigătul tău
o urmă de fum peste
bancul de nisip,
unde îmbrăţişările
erau neistovite, mereu
trăia râul.
STRIGĂT DE
VARĂ
Nagâţ,
zilei mele
ocoleşte-i fruntea încreţită,
peste cornul scurt, cu aripi legănate
zboară peste păşune,
dispari în crângul
mlaştinii.
Atât de lat încât mă înec,
trup respirând, stau
cu mâinile ridicate, am
aşteptat, apuc un nor, am
strigat, mă aud, departe –
unde stăteam cu mâinile
ridicate, mă mişcam
pe un nor.
COPACUL
Mai mare decât noaptea
cu suflarea lacurilor din văi
cu şoaptele deasupra
tăcerii
Pietrele
de sub picior
arterele luminoase
demult în colb
pentru vecie
Vorbire
gonind
cu gura obosită
pe drumul nesfârşit
înspre casa vecinului.
