home

 

 

                                                                

 

Neliniştea din cuvinte 

Editura Galateea 2004  –  Colecţia de poezie

***

Semnul mut de întrebare,

chipul peste care trece

soarta ca o umbră rece

pe sub masca temătoare.

 

Nu ştiam că o să sece

a mirărilor ardoare.

Semnul mut de întrebare,

chipul peste care trece.

 

Ieri nu mai aveam răbdare,

azi aş vrea să se înece

sub tăcere grea, să plece

litera iscoditoare.

 

Semnul mut de întrebare.

 

 

AL  CINCILEA  ANOTIMP

 

Precum o pată purtată de mult

pe iris deschisă, reproş dureros,

cuvântul tabu şi nemângâierea :

ca o iubire veche, ca un tumult,

sub pielea desenată până la os

de o cerneală neagră ca fierea

 

voi descrie inima frântă, de neînţeles

de acei care ascultă doar muzică lină –

voi cei rămaşi încă puri, poate doar voi,

sau poate vocea şoptită dintr-un eres ;

dar cine aude sau cine să fie de vină

printre cei reculeşi pe sub os de eroi

 

de când vorbesc cu pietrele-cristale

am cunoscut simfonia destinului-om,

de la fetus până la ultima răsuflare

destinul e hartă impură pe palmele goale :

el e mult mai simetric decât oricare pom

dar fără rădăcini dulci sau amare

 

de aceea absintul e soră cu nuanţa de verde

şi niciodată nu încolţeşte doar pentru noi,

pentru cei căzători din acelaşi olimp,

de aceea oricare poveste rămâne, se pierde,

de neînţeles ca un spirit de humă-noroi,

iar tristeţea aceasta e al cincilea anotimp...

 

 

POVESTEA   MORTARULUI

 

Şi a zugrăvelilor vechi

cu multe file ca o ceapă

de citit fără lacrimi

 

uite aici incendiul

aici inundaţia

acolo chiriaşul cu pipă

ici humele noastre

din zece în zece ani

şi noi printre ele

valsând, valsând

într-o noapte cu lună

 

 

VEŞTI

 

Se duse şi mileniul ăsta

ca ultima ţigară

şi nu mai vezi gunoieri să le ceri

 

amintiţi-vă bine

anul acesta se împlineşte ceva

de o importanţă

capitală a unei ţări balcanice

câinilor,

ne e milă de voi

mai bine renunţăm la mănuşi

în zi de alegeri

guvernele vin şi trec

prin gubernii

fantoma revizorului

stârneşte doar râsul

 

 * * *

A căzut păltinişul în memoria lor

s-au strămutat capitalele de suflet :

cine să mustre bătrâneşte rătăcirea

când până şi ceaţa renunţă

dacă şi coarda de cerb sună dogit

şi amintirea îşi scutură coama

ca bradul uitat prin cămările noastre

 

şi drumul acesta ni s-a închis –

ne blestemă doar tăcerea din prag

pe când faţa lunii vândută şi ea

în parcele îşi caută zadarnic eclipsa,

de când puţini pelerini mai cutează

să-şi poarte pe acolo umbrele grele –

a căzut păltinişul în memoria lor...

 

 

* * *

 Degustător al toamnelor târzii

abia îmi amintesc floarea de tutun

 

pândind fiorii lacului brumat

parcă îmi aud deodată inima

 

spre dimineaţă cum se apleacă trandafirul

înspre braţele noastre încrustate

 

când tăcerea dintre verbe

e lebăda ce renunţă la moarte

 

precum fluturele nou născut

dimineaţa îşi zvântă aripile

 

 

* * *

În seara asta, palidă şi trasă,

un rest umil al serii din ajun,

trag fluturii la lampă şi se lasă

un frig ce nu îl stinge vinul bun,

 

nici teracota strâmbă, nici pisica,

nici greierele casei, musafirul –

auzi păianjenul cum toarce frica

şi câteodată înădeşte firul

 

apoi, un foşnet tot mai desluşit –

o aripă-n bătaie tot mai rară,

sau poate vântul doar, pornit

să frunzărească iedera pe-afară

 

auzi armatele de cari în lemn,

eşti omul singur aşezat la masă,

se stinge tot oraşul ca la semn,

în seara asta, palidă şi trasă.

 

* * *

Dar şi în ochii câinelui vezi peisaje triste

cu linii tremurate şi oameni dormind

sub pomii nerecunoaşterii de sine

cu pumnul sub ceafă pe când botul lui umed

le adulmecă suflarea nevăzută dar grea

 

şi rareori i-adumbreşte pupila o mână

pornită să-l mângâie între urechi

fără bâtă sau laţ să-i sugrume

lătratul când vorbele nu-l mai ajung

 

oglinzile aburite ne privesc tăcute

perspectivele ne conţin mai demult,

din ele ne desprindem ca frunzele,

cădem bolnavi de amnezia culorilor         

cu părere de rău, foşnind inutile

silabe despre anotimp, rostul anilor,

deşirând aerul imprimat cu motive

fugite din rame şi negre pupile –

chiar şi în ochii câinelui sunt peisaje...

 

 

 

CĂLĂTORIE

 

Uneori, recitind, parcă îţi trec privirile

prin file, ca printr-o lentilă cam fumurie

care nu numai măreşte, apropie, ci totodată

deschide perspective dintre cele mai ciudate

şi devii saşiu de mirare cu ochi de cameleon

că vezi cam trei sute şaizeci de grade şi ceva,

prin globul translucid ca o meduză

pe toţi acei care s-au călătorit căutând

şi pe întorşii care n-au găsit lăudate izvoarele

 

visurile adevărate sunt cele despre expediţii,

crime şi dragoste – orice altceva nu contează,

e chiar mai bine să le uiţi, fulgerător,

în clipa chiar în care deschizi pleoapele,

să reciteşti numai visări clasice, vise fluvii,

aproape coşmare, reverii mai prelungi,

antologii de himere, prin culoarele

interminabile ale bibliotecilor de sub frunte 

 

 

* * *

Cuvintele au fost dintotdeauna

ca nişte pietre într-un râu de munte

dar limba cui va fi să le ridice

să le împingă iar către izvoare

 

să le priceapă cu uimire unda

care nu se opreşte niciodată,

să pizmuiască umbra sau silaba

că nu-s statornice precum e prundul

 

şi chiar tăcerea care ne-mpresoară

e ca o piatră aşteptând în gură

ca oul să dospească fără grabă

şi să renască poate într-un cântec

 

nu-i reazem pe cuvinte ca pe aer

dar fiincă lumea-i albie secată

şi doar când adormim simţim plutirea

vom curge înspre bănuite ţărmuri

 

de fapt nu ştie nimeni să înoate

suntem doar nişte respirări sub ape

şi confundăm ozonul cu lumina

când fiecare îşi cunoaşte visul

 

sau propriile meandre printre alţii

printre priviri ca nişte mâini întinse

ca două mreje lacome pe care

le pune omul singur când e lună

 

uitarea e ieşirea spre oceanul

pe care într-o lacrimă îl ducem :

ca valurile fără de astâmpăr

cuvintele au fost dintotdeauna.

 

 

POARTA  ORIENTULUI

 

Nu, noi nu am rămas de căruţă,

pietonii abia mai au loc pe trotuare

de atâtea limuzine, viaţa miroase

a benzină, a cauciuc ars, ce busuioc,

aproape totul e cu o treaptă mai sus

căderile sunt deci senzaţionale,

dar bandiţii dau lecţii de morală,

marii escroci dorm în parlament,

demagogii zâmbesc în manuale

 

nebănuite secte balcanice auresc

monezile cu efigii guşate multiplu,

parlamentul are vacanţă monşer,

se face politică la frizeria din colţ

sub foşnetul bricelor pe gâtlejele

managerilor în concediu prelungit,

astăzi rachetele sunt atât de precise

că poţi să razi mustaţa unui dictator

pe când îşi fredonează melodia preferată

sub grădinile edenului, chiar sub pomul

cunoaşterii lângă obuze cu cuneiforme

sau în buncăr, în faţa camerei de luat

frumos vederile celor mulţi dar muţi,

 

când un paparazzi e un coiot de oraş

iar reporterul doar un tip curios

războiul se dă în reluare în multe

episoade la tv, arta e şi ficţiune şi

luptă cu dezinformarea în oslo

tel aviv new york bruxelles bagdad

damasc iată califul harun al raşid

adumbrit de o mie şi una de nopţi

cum amestecă basmele cu adevărul

 

în bărăgan floarea soarelui e mai neagră

decât cernoziomul crăpat de secetă,

în capitală nu mai sunt bragagii,

în dâmboviţa nu mai e apă,

dreptatea a ieşit din tribunale,

sub zdrenţe are ochii scoşi,

simulează alte boli mărunte

dar are cancer şi cerşeşte pe la colţuri

şi nimeni nu o bagă în seamă,

şi nimeni nu o bagă în seamă...

 

 

 

POEMUL  COPACILOR

 

Copacii ucişi cu securea

sub secera lunii, copacii

nu îi vedeam, doar pădurea,

nu vedeam câmpul, doar macii

 

printre copacii albi şi negri

treceam cu soţ şi fără soţ,

chiar şi aşa păream integri,

dar cum eram, nu mai ştiam:

făceam război sau mic negoţ

eram cei galbeni, albi şi negri

într-un despădurit vietnam

 

copacii mor în picioare de scrin,

lustrul lor de şerlac şi coate

oglindesc o nouă estetică,

în lacuri ascundem venin

iar în sertar nestemate

dintr-o nouă artă poetică –

ei pot muri în viori, într-un vis,

sau într-o uşă care s-a închis

 

departe foşneşte şi iată-l aici,

copacul cel mort – gazeta asta

în care îţi împachetează nevasta

mâncarea când pleci la servici.

 

 

 

ALFABET

 

Atâta ambră am avut aseară,

bolnav, bolovănos, beat bănuind

condeiul credincios ce cutezase

dorite drumuri dis de dimineaţă:

erau echidistante erele eline,

făgaşuri fumegânde, forme fulgurate,

grăbite gesturi grave, gorganele golaşe,

homeric hohot hăituind himere

iubind intimitatea iernilor incerte

încet întrebătoare încă în înalturi,

jar jucăuş, jarişte jinduind

limpide lacuri, linele limanuri

misterios măsoară mari migraţii

nori neguroşi, noian necruţător

opriră oare oropsitul ornic

prădând puful păpădiilor pudice

repede răstălmăcind răvaşul rugurilor

sau surprinzând stăncuţele stinghere

şi şuieratul şerpilor şireţi

tărîmul toropit, talvegul tainelor

ţânţarii ţiuind, ţara ţintirimului –

uitară ulmii umezi ultimele umbre,

veştile vestejite vă vin vouă,

zadarnic ziua zăvoreşte zorii...

 

 

 

back