Articol de Alexandru Lungu  

ECOURI  LA  CĂRŢILE  LUI  DAN  DĂNILĂ

 Lungul drum spre Ithaca

            Cu noul său volum, �Jurnalul lui Ulise� (Ed.Armanis, Sibiu, 2019) fecundul şi talentatul poet sibian, trăitor ȋn Germania, Dan Dănilă propune cititorilor săi o nouă faţetă a inepuizabilei sale creativităţi, un experiment interesant cu nebănuite potenţe şi cu o deosebită forţă de comunicare lirică: poemul ȋn proză.

Socotită, ȋntr-un fel, o �extravaganţă prozodică�, poemul ȋn proză, conceput ca formă de către Baudelaire ȋn 1862 (Petits po�mes en prose, 1869, reeditate ulterior sub titlul Spleen de Paris) a tentat apoi  pe mulţi poeţi mari ai literaturii universale, de la Rimbaud şi Reverdy la Paul Claudel şi Saint-John Perse (a se vedea valorosul studiu semnat de Mihai Zamfir ca prefaţă la �Palatul fermecat, Antologia poemului rom�nesc ȋn proză�, Ed. Minerva, 1984). Deşi sesizat ca posibilitate ȋncă de către Retorica aristoteliană, cu armonia sa specifică pentru ritm şi cadenţă, poemul ȋn proză se conturează ca specie propriu-zisă o dată cu contribuţia autorului �Florilor Răului� şi cu apariţia versului liber şi trece prin �perioada edificării� sub haina simbolismului (sec. XIX) şi cea a �sedimentării� sub diferite alte veştminte moderne (sec. XX). La noi el a ȋnceput cu Alexandru Macedonski (1874) şi a ajuns p�nă mai aproape de noi cu Geo Bogza, Ana Blandiana şi Fănuş Neagu.

     �Nu e ȋn obiceiul lui Homer să ȋmpletească miraculosul cu lucruri neadevărate� scria istoricul şi filosoful antic Strabon şi cercetătorii Armin şi Hans-Helmut Wolf cred că au găsit itinerarul adevărat odiseic, de  2300 mile marine parcurse ȋn 12 etape, despre care s-au emis zeci de ipoteze care mai de care mai nebuloase şi mai fanteziste datorită constantelor schimbări de direcţie şi numeroaselor ȋnt�rzieri şi popasuri (Armin şi Hans-Helmut Wold, Drumul lui Ulise, Ed.Meridiane, 1981). Poetul Dan Dănilă ne propune un itinerar sufletesc ȋn limbajul metaforic a 25 poeme ȋn proză ȋntrunite sub titlul �Jurnalul lui Ulise�. El poate fi considerat ca un jurnal propriu zis care notează stările şi g�ndurile a 25 zile dar el poate fi şi un jurnal de călătorie a cărei ţintă o cunoaştem dar ȋn care dacă discernem uneori o direcţie, aceasta este adesea ramificată ȋn direcţii imprevizibile sau negată cu ȋntoarceri şi rătăciri ȋntocmai ca odinioară călătoria eroului homeric. Volumul este o pribegie printre amintiri, trăiri şi prezenţe, sub semnul dorului de Ithaca unde aşteaptă ipotetic o Penelopă, dor ce străbate de pildă poemul Patru, al iubirii (�Dintre toate elementele te-am ales, aşa cum decizi ȋntre viaţă şi moarte, ȋntre rouă şi carne, suflu şi floare, cu fiecare atingere simt renaşterea, ecce homo, vers şi crochiu ȋn sepia, tors alb ȋncremenit ȋn alabastru�.  �Din hora corelor, cea mai frumoasă iubita mea este şi umblă peste mare cum ai umbla pe frunze foşnind, iar marea s-ar face chiar caldă şi dulce de-ar putea, s-ar opri doar ca să o sărute pe tălpile roz�).

Această călătorie are valenţele a ȋnseşi călătoriei vieţii spre al cărei final oamenii aleargă �ȋn graba lor de a ajunge acolo unde nu se pun ȋntrebări, unde totul este un veşnic răspuns ca o carte deschisă, ȋn care eşti un cuv�nt repetat insistent p�nă c�nd vei fi uitat� (poemul Optsprezece). Lungimea şi intensitatea călătoriei face uneori să pălească imaginea destinaţiei: �Călătoria merge mai departe, nu ştiu c�t de departe. Ȋncotro, c�nd voi ajunge, unde anume? Sub mantia pelerinului nu mai e loc de asemenea ȋntrebări, voi muri şi voi trăi şi limanul acesta� (poemul Şaisprezece). Călătoria ȋnseamnă, precum şi viaţa, o continuă solicitare produc�nd oboseală şi suferinţă: �Vele de neoprit, pe voi ce suflet vă m�nă fără dor de Ithaca, ce iubire vă recheamă ȋn portul cel ferit, ȋn liniştea ȋnserărilor? Se termină vreodată călătoria, nefericirea, există o ȋnt�lnire a sufletelor temătoare, un loc al odihnei, un cer mereu azuriu?� (poemul Cincisprezece).

La urma urmei această lungă pribegie oferă şansa unei mai profunde cunoaşteri de sine. �Dintr-o călătorie ȋn alta, dintr-o decădere ȋn alta se ȋnvaţă o nouă geografie ȋn care fiecare se crede chemat, destinat� (poemul Doi). Mircea  Eliade spunea c�ndva: �O călătorie este ȋntotdeauna o invitaţie la g�ndire�. Şi adăuga, ca o paralelă interioară la peregrinarea prin locurile exterioare: �Nu trebuie să uităm că există şi o foarte preţioasă călătorie: aceea către sufletul nostru, către noi ȋnşine, călătorie pe care o facem ȋn singurătate�. (Ce ȋnvăţăm călătorind, 50 conferinţe radiofonice, Humanitas, 2001).

Această introspecţie iradiază ȋn afară şi marchează locurile vizitate cu suflul eternităţii sufletului poetului care astfel se ȋmbogăţesc, capătă ad�nci ȋnţelesuri d�nd sens aparentelor confuzii şi rătăciri şi, poate, chiar transfigur�ndu-le. �Căldura nisipului te ia prizonier şi ştii că acolo vei răm�ne; sau măcar o parte din tine, cea nemuritoare; astfel modelezi piatra chiar fără să ştii, numele străzilor, arhitectura secolelor şi chiar cadenţele amintirii, o trecătorule�. (poemul Cincisprezece). Există şi o reciprocitate: călătorul iese şi el ȋmbogăţit sufleteşte din această unică experienţă. �Eu port toate priveliştile ştiute cu mine: ȋn păduri, c�mpia tivită cu flori, la şes, st�ncile cenuşii ale munţilor, ȋncă de la minunea primului curcubeu�. (poemul Şaisprezece) .

Ȋntocmai poveştii lui Ulise, rătăcirile sunt inevitabile şi ele măresc dificultatea călătoriei, provoc�nd stări pe care cu toţii le ştim prea bine din hăţişurile obişnuite pe care le implică uneori viaţa. Poetul descrie aceasta metaforic cu imagini piezişe, deosebit de sugestive, menţion�nd prin contrast inviolabilitatea libertăţii care, deşi descoperă abisuri, oferă un cuib reconfortant sufletului, pentru regruparea forţelor: �Nici nu mai ştiu exact ce caut, c�nd ies o dată pe an din vechiul labirint, cu firul ȋn m�nă, aproape orb. Măsor ȋnălţimea soarelui, apoi c�nt obligatoriul imn la naiul din trestie şi mă ȋntorc ȋn măruntaiele păm�ntului cald ca un taur sătul, adormit l�ngă iesle. Nici deasupra, nici jos nu am stăp�ni. Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci care ar ȋncerca măcar să mă oprească. Firul e plin de noduri, Ariadna nu se mai vede, templul este prăbuşit�. (poemul Nouăsprezece). Totodată ȋnsă libertatea răm�ne garanţia ieşirii din impas şi insuflă ȋncredere inimii, ajut�nd raţiunea ȋn continua ei căutare a soluţiei, a limpezirii direcţiei drumului: ��n ţeasta porumbelului este o hartă neştearsă, ȋnsă fără de nici o ȋntoarcere promisă. Eu inventez ȋnchisorile, tot eu am şi cheile, doar această mitologie răm�ne afară� (poemul Treisprezece).

Desigur, vorbind de călătorie, de izolare, de depărtare de casă, de singurătate, poetul  adaugă experienţa personală a exilului. �Să ridicăm ancora de bronz; mirosul exilului e greu de suportat� (poemul Trei). �Ce caut ȋn altă limbă, cum se mai aude aici tăcerea străinului? Doar am uitat prea multe cuvinte pentru altele noi, greu de folosit. Regret�nd elocinţa altor v�rste, mi-e milă uneori de toate corzile tăcerilor nevindecate din laringe. Dar ajunge să cobori ȋntr-o piaţă şi Babilonul reȋnvie, eşti prins ȋn vacarmul lui care te va trăda implacabil� (poemul Douăzecişidoi).

După cum sesizează criticul Mihai Zamfir, una din specificităţile poemului ȋn proză constă ȋn c�mpurile lexicale care grupează cuvintele. La Dan Dănilă observăm expresii şi tipare de vorbire, coincidenţe sonore, ȋnrudiri imagistice, care capătă o lumină nouă prin ȋncadrarea ȋntr-un context inedit care surprinde şi place. Este de notat aici şi acel �blank writing� (�criture blanche). Discontinuitatea ca structură sintactică totală şi figurile retorice, precum aliteraţiile şi rimele interioare, proprii speciei poemului ȋn proză sunt evidente şi ȋn volumul lui Dan Dănilă. Iată c�teva exemple: �prostate prosternate pro-patria (poemul Patrusprezece); �Trădarea e ȋn rut, acum oglinzile ei ȋnzecesc baremul, tot mai departe de domesticul ȋnceput� (poemul Zece); �Dacă ţi-aş grava portretul cu apă tare, ochii tăi minunaţi ar lăcrima oare?�, frază repetată de două ori ȋn text (poemul Patru).

Cele douăzeci şi cinci de poeme, prin complexitatea aspectelor abordate, sunt de fapt unităţi ȋn sine, independente, adevărate eseuri. Au un mers al lor propriu, plin de surprize, fără teamă de auto-contrazicere, ceea ce le face şi mai incitante pentru cititor. Poemele ȋncep cu o afirmaţie şi continuă liber cu numeroase divagaţii revelatoare, fiecare aduc�nd un plus emoţional şi de cunoaştere. Ȋnt�lnim astfel ȋn volum un eseu despre venirea iernii ȋn poemul Patrusprezece (coincidenţă cu iernatul lui Ulise la Circe), unul despre dragoste ca ȋn poemul Şaptesprezece (�dragostea apare mereu nechemată, bate ca o miloagă desculţă la poartă; muzeele sunt pline de cupluri celebre de ȋndrăgostiţi iar tainele lor sunt mai de nepătruns. Iar briza sărată pe buze este un anestezic gratuit, o ploaie de sărutări ȋndepărtate pe care nu le poţi şterge. Nici nu vrei să le ştergi c�t ȋncă mai eşti t�năr la suflet şi te laşi cuprins de iubire, dăruind clipelor de neuitat, ȋncă o clipă�), altul despre misterele serii şi nopţii precum ȋn poemul Douăzecişipatru (�Seara este un prag care trebuie trecut cu atenţie şi răbdare, dar un prag care pare a se ȋnălţa lent şi inexorabil ȋn faţa  noastră odată cu v�rsta. Amurgurile sunt cele mai fertile momente ale poeţilor, parcă anume făcute pentru scris sau pentru lungi conversaţii. De aceea s-a ridicat peste noapte un zid ȋnalt, iar de o parte, unde liniştea foşnea mai ad�nc şi fumul era mai curat, s-au str�ns mai mulţi zburători�).

Eseul cuprins ȋn poemul Şapte este elaborat pe tema forţei plurivalente a cuvintelor (�Cuvintele? Unul aşteaptă trist ca un bătr�n, altul se răzvrăteşte şi urlă, unul ȋşi bea cucuta printre prieteni, altul se preface că nu pricepe, cel vechi este scandat pe o scenă, cel proaspăt, zg�riat pe tencuială, unul se scrie cu cerneală simpatică; cuvintele sunt nişte păduri ad�nci, iar ȋmprejur, doar savanele g�ndurilor. Scrie cu vin roşu ca s�ngele ȋnserării, scoate la lumină marea ruşine de a ȋnfrunzi fără ploaie, fără soare, ȋn catacombe: un ȋnger caută rugul ca o molie albă, două curiozităţi care s-au ȋnt�lnit). Ȋn alt loc ȋn volum, poetul compune un eseu ca o frumoasă auto-analiză lirică: �Conturul meu desenat de o m�nă ascunsă: de abia aştept să evadez din această ramă, să ȋmi pot alege anotimpul singurătăţii. Conturul este foarte subţire, doar o palidă schiţă, un miez de p�ine sau duh care ne hrăneşte, o m�nă salvată din focul stins cu visul rece ca gheaţa, precum cuv�ntul şi poemul; un fluture ȋmbătr�neşte, dar atunci se numeşte altfel, o materie mai tristă dec�t toată piatra arsă a poeziei�. (poemul Doi).

Un eseu minunat, organic structurat, cuprins ȋn poemul Cinci vorbeşte cu un ton parcă bacovian, respir�nd cumva din intimitatea poemelor eminesciene Glossa şi Memento mori,  despre perisabilitatea realizărilor din decursul vieţii şi despre cursul inexorabil al acesteia (�vrăbiile, vechile surate ale oamenilor, neȋnţelese mecanisme aştept�nd un declic, o m�ng�iere, urmele lor ȋn zăpadă, mereu drumul sufletelor ȋnspre sine. Suntem ierunci preţioase şi sfioase, tremur camuflat ȋn visul frunzelor uscate. Sunt bl�nd, mi se ciuguleşte din palmă dar fiecare anotimp vine cu polenul lui, ne ȋncarcă limba muritoare�), despre epilogul vieţii, moartea, ascunsă ȋn umbra fiecărei clipe trăite (�Şiraguri de văduve tinere, dresate să tacă sunt zilele acestea furişate care nu mai cunosc dec�t părăsirea. Urmează aleea unui vechi cimitir cu direcţia implacabilă, monologul plictisit sub salcia pl�ngătoare�), despre ȋmbătr�nire (�Epiderma transplantată se ȋnmulţeşte vertiginos, ca un cancer, masca se lipeşte de obraz, noul acoperă vechiul, armuri invizibile pentru orice ocazie. Ca o mireasă deja moartă, moartă, dar imaginează-ţi orbeşte vasta pictură, un tablou de iarnă cu fulgi mari şi leneşi care se opresc miraculos pe la jumătate�). Şi ne ȋntoacem din nou la leit-motivul călătoriei aşa cum spune şi Scriptura: (�Căci călători suntem noi ȋnaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe păm�nt şi nimic nu este statornic�. (1 Paralipomena 29:15). Astfel �lupta cu negurile ne fură jumătate din viaţă, iar maşina de descifrat visele, numai ea, cealaltă jumătate. Ce mai răm�ne? Călătoria, graalul, ȋndurata am�nare, c�ntecul păsărilor, conservele de sunet, apa murdară ȋn care te priveşti zilnic, o reverenţă ȋn faţa tainelor, mărturia.�  P�nă şi dragostea atotputernică va putea păli: �Te vei ȋntoarce acasă şi nu voi mai şti să ȋţi sărut gura răbdătoare şi nefastă�.

Sunt multe lucruri frumoase şi ad�nci ȋn această nouă carte a poetului Dan Danilă, un poet de o ȋnaltă calitate lirică, o voce vibrantă despre adevărurile profunde ale vieţii, cu timbru at�t de particular ȋn poezia contemporană rom�nească. El nu dezamăgeşte nici de această dată. Lectura volumului �Jurnalul lui Ulise� ȋmbogăţeşte sufletul cititorului cu atingerea nobilă a marii poezii.

Horia Ion GROZA

Revista BANCHETUL Nr. 49-50-51 / 2020

TENTATIVE ALCHIMICE

Dan Dănilă: Jurnalul lui Ulise, Editura Armanis, Sibiu 2019, 90 p.

�Aduc�nd, din nou, �n atenție, numele lui Ulise, a cărui simplă rostire sau citire trezește mulțimea de conotații pe care le-a adunat acesta de-a lungul unor milenii de evoluție a culturii universale, Dan Dănilă le propune cititorilor, prin noua sa carte � �Jurnalul lui Ulise�, Editura Armanis, Sibiu, 2019 �, o proză confesivă, lirică, alcătuită din douăzeci și cinci de capitole, pagini de �jurnal�, nedatate, unde, vorbind despre frăm�ntările proprii, făc�nd observații cu privire la existență, a sa și a celorlalți, eroul omonim al personalității epopeice �și asumă, (și) �n acest fel, atribuțiile de purtător de cuv�nt al semenilor sau, cel puțin, al celor a căror fire nu le permite să răm�nă impasibili la rănile universului, avertiz�nd, totodată, �n privința degringoladei �ncare poate fi prins totul (�Vai, pădurile se vor răzbuna, herghelia nopții va bate copita�.), dacă semnele ce o prevestesc nu sunt stopate din vreme: �Un ropot aparte, un fulger �n plină iarnă, regretul că gheața ne suspectează tot mai des�� Capitolele din care este compusă cartea sunt poeme �n proză, ample, form�nd c�te un singur paragraf, de-a lungul cărora, se revarsă, �n cascadă, mulțime de g�nduri ce sugerează sau descriu o atmosferă preapocaliptică, pentru ins și pentru omenire, unde aspectele oximoronice abundă, contrariile fiind coroborate, chiar de la �nceput: �Pe insula mea, unde zvonurile se �ndulcesc cu laptele păsării sugrumate�� Ulise, prin urmare, se impune, de la �nceput, și ca simbol al izolării omului �ntre semeni, al solitudinii ca imanență a ființei, �n ciuda oricăror aparențe. Liric-eseistic, textul �jurnalului� amintește de cărțile lui Emil Cioran, de pildă de �Amurgul g�ndurilor�, prin tristețea creaturală, irepresibilă, ce răzbate ne�ncetat din el, dar și prin aspectul stilistic: ��mi amintesc, sub fiecare fereastră, o păpădie de gheață, de dincolo �ncă așteaptă lumina imposibilă, harul ei fără carne (�)�. Un peisaj complex, cu tente onirice, �n pofida lucidității ce-l caracterizează continuu pe Ulise, cu ecouri sau aluzii mitice (orbirea, ancora, insula, călătoria�) din abundență, se construiește ne�ncetat, proteismul fiindu-i una dintre �nsușiri. Metamorfozele pe care le �nregistrează sunt corelate cu stările de spirit ale eroului, care vede, analizează și-și etalează constatările, select�nd fragmente din totul pe care �l contemplă, �l simte, și-l imaginează, �l (re)construiește: �Regretul și iubirea �ntreruptă de propria ei ardere, jurnalul nescris despre vechi �mpliniri, s�ngele scurs sub limba de pitulice.� Pornind de aici, o concluzie intermediară, la inventarierea semnelor �nt�lnite �n traiectoria sa de om, ar fi că �Lupta cu negurile ne fură jumătate din viață, iar mașina de descifrat visele, numai ea, cealaltă jumătate. Ce mai răm�ne? Călătoria, graalul, �ndurata am�nare, c�ntecul păsărilor, conservele de sunet, apa murdară �n care te privești zilnic, o reverență �n fața tainelor, mărturia�. Pornind de aici, odiseea �personajului� �nseamnă parcurgerea analitică a propriului destin, care, �n laturile lui fundamentale, este asemenea cu al tuturor, ceea ce-i permite să vorbească și �n numele semenilor... Astfel, �n primul capitol (�UNU�), Ulise �și expune parcursul existențial, cotidian, din care, eseistic, extrage, cu precădere, chintesența. Din peisajul peste care �și plimbă privirile și g�ndul, răzbat deseori aspecte distopice, prin raportare la aspirațiile lui, dar și ale celor �n numele cărora �și exprimă (temperat, totuși) revolta: ��n țara fără maluri nimic nu plutește dar vom recunoaște istoria meduzelor adormite, sublima nepăsare, moartea gratuită�. �n asemenea context, este amintită și arta, căreia �i recunoaște rolul de antidot sau de instrument de luptă �mpotriva dereglărilor de tot felul: prin creație, are posibilitatea de a netezi măcar (dacă nu de a elimina) asperitățile, contondențele realității, �n măsura �n care adversitățile �i permit. Mărturisindu-și dezabuzarea (�Nu mai cred �n sf�nta nedumerire, nu �ng�n zorii care deja m-au uitat, cerșetor al luminilor care se termină �ntr-o viață cu s�mburii negri�.), indusă și de oboseala (�oboseala albastrului de a fi albastru�) tentativelor (utopice) de a descoperi soluții pentru eradicarea incalculabilelor forme de manifestare a disfuncțiilor lumii, Ulise al lui Dan Dănilă este, pe l�ngă un observator pătrunzător al acesteia, și un fin analist al derapajelor ei, al căror bilanț nu-i este doar obiect de studiu, ci și motivație a urmării propriului traseu ontologic. Eroul este, deci, un contemplativ. Meditațiile sale vizează condiția umană, �n ansamblu, la nivelul diverselor ipostaze din care se compune și pe care le pomenește �n treacăt: a �femeii �ndrăgostite�, a bătr�nului pictor ce �poartă păsări pe umăr și le vorbește �n limba necunoscută�, a celor �ncă �așchii tinere� sau a celor apăsați / stăp�niți de �resemnările v�rstei de mijloc� etc., fiindcă fiecare caută, conștient sau nu, o resemantizare a lumii, �n acord cu propriu-i lăuntru, tradus, �n scris, �ntr-o �sintaxă a extazului�, aflată, c�nd starea de veghe �ncetează, �n bătaia unor �șoapte obscure�, fiecare cu propria rațiune de a fi. Vocea textuală (�n tonalitate, mai ales, tristă, nostalgică, dar și cu �ncr�ncenări rare), nu lasă pic de optimism să răzbată, ca și c�nd ar fi vorba despre o rană, �n care se scobește continuu, descoperindu-i-se ad�ncimile și, implicit, cauzele incurabilității, �n pofida oricărui �tratament� �ncercat. �n amintita tonalitate cioraniană, textul �jurnalului� este invadat, mai ales din capitolul �DOI�, de �melancolie exersată ca o artă a renașterii �ntr-un loc secret al neașteptărilor�, unde �raportul de aur arde pe rug�. �n această atmosferă, ale cărei contururi (motiv literar, �n al doilea capitol, cu posibilități generoase de a fi decriptat), date sunt identificabile peste tot, sugestia morții inevitabile nu putea lipsi, vocea lui Ulise schiț�nd secvențe posibile, anticipative ale sf�rșitului, nu �nsă �nainte de a evoca sentimentul suprem, cu stările inefabile ce-l �nsoțesc: �Conturul este foarte subțire, doar o palidă schiță, un miez de p�ine sau un duh (�)� �ncep�nd de prin al treilea capitol (�TREI�), care debutează cu enunțarea unor aspirații (�Chiparos sau cedru, să facem o vioară aurie, să ridicăm ancora de bonz, să ne ascundem de ploi sub puntea unde nu are voie amarul, mirosul exilului e greu de suportat�), cartea continuă cu enumerarea aleatorie, așa cum le scote la iveală memoria afectivă, a o mulțime de gesturi, impresii, senzații, semne prin care se atestă complexa �ntrepătrundere dintre realitate și vis, �nsă, printre acestea, flash-uri mitice vin să susțină latura alegorică a textului: mersul pe ape al cuiva, �agale�, fără a se �mpiedica, legarea de catarg� Ca urmare, eroul pendulează �ntre ceea ce se vede și ceea ce ar putea fi: �Dacă m-aș �ntoarce acum spre cer�� �n acest teritoriu, creat, mai degrabă, de g�nd, se strecoară dorința evidentă de a cunoaște, de a �nțelege resorturile alcătuirii �n felul acesta a lumii, �mpotriva a ceea ce dorește eul. Printre toate, se strecoară adesea o prezență discretă: amintirea unei ființe dragi (�Amintirea ta, lux pe care mi-l permit, tatuat pe stern, gura melancoliei�; �te recunosc �ntr-o petală nedesfăcută și �ntr-o pasăre c�ntătoare, �n cuibul ascuns de foșnetul frunzelor, cărnii, aud melodia de acum numai �n limba ei, numai a iubirii�), explicație, poate, a faptului că �mă �ntorc tot mai t�năr spre viitor�, c�nd, �n aducerile aminte, se strecoară �ochii tăi minunați�, �rădăcina părului�, �fruntea �naltă�� Introspecția și notarea subtilităților peisajului, din afară, unde �și proiectează stările, relevă afinități evidente cu acesta, pe care cel ce se confesează le notează �n paginile �jurnalului�: �Sloiuri pe apele negre ale sufletului, ascundeți-vă, ochi de bufniță mută ai pribeagului dintre lumi! �n papură se zbate fantoma iubirii pierdute iar oțelul v�năt al apelor o rănește, drumul prăbușit �ntre culmile serii poartă doar umbre, ultima zăpadă e un șir de linii ce nu duc nicăieri (�)�. Senzația, vorba lui Camil Petrescu, de �prăbușire lăuntrică, ruperea axei sufletești�, susținută calofilic, este aproape omniprezentă �n �jurnal�, indusă de cauze multiple, intrinseci și extrinseci, ale căror prezențe sunt presărate peste tot, �n carte, subliniate de senzația de trăire osmotică a contactului cu lumea, precum �O margine lunecoasă ca lutul din noi peste care te apleci �n fiecare noapte, dorința, �ngerul fiecăruia, �ncolțirea, ziua arsă doar pe jumătate, sfeșnicul plin de ceară și oasele lustruite pe care le visezi de ziua morților�. De remarcat, prin urmare, este că paginile poem ale cărții lui Dan Dănilă, cuprind fluxul ne�ntrerupt al observațiilor, g�ndurilor unui ins hipersensibil care, fără emfază, �și exprimă, �n manieră artistică, varii experiențe existențiale, desprinse din atingerea nemijlocită (directă, dar și livrescă, indirectă) cu părți ale realității. Sunt cuvintele unui �nsingurat, care �și construiește o lume-cetate, un univers de unde poate contempla ce este �n afara zidurilor pe care tocmai ce a rămas �n exterior le-a impus, prefir�nd necontenit ceea ce a adunat, nu �n speranța de a schimba lumea, ci de a-i �nțelege o parte din resorturile ce o �mping să fie așa și nu altfel: �Dinăuntru afară, doar un popas imposibil, un maraton al chiparoșilor primăvara, zare a ochiului �ntors spre cearșaf sau cerul pe care se scriu orice zbateri�... Numai că, dincolo de propriile ziduri, se află restul grădinii, form�ndu-se universuri concentrice, metaforă posibilă a destinului, cu inerenta, inevitabila convingere a zădărniciei: �Grădina adoarme iarăși �n sevă irosită. Nu căutați drumul ei prin �ntuneric�. �n acest context, apare și motivul exilului, recurent, de fapt, �n carte, �nc�t capătă mai multe semnificații: �Exilatul, istoria difuză a iubitelor lui rămase la ferestre, �n praguri, la capete de peron. Același păm�nt ne răcorește mereu tălpile, edenul s-a ascuns sau noi ne ascundem? (�). Mărturisește tu, inimă, �nalta fidelitate a graiului tău de alt s�nge�� Vehiculul tuturor acestor stări, cuv�ntul, este, și el, �nfățișat din multe direcții: �Cuvintele? Unul așteaptă trist ca un bătr�n, altul se răzvrătește și urlă, unul �și bea cucuta printre prieteni, altul se preface că nu pricepe, cel vechi este scandat pe o scenă, cel proaspăt, zg�riat pe tencuială [ecou arghezian: �le-am scris cu unghia pe tencuială� � n.n.], unul se scrie cu cerneală simpatică, altul doar cu s�ngele palmelor, primul este lung, uitat și cam pesimist, ultimul e cinic, de scurtă respirație, acela care nu poate fi �nțeles le explică pe toate celelalte�. Dincolo de cuvinte �nsă, �Noi exersăm materia care ne vorbește dinaintea vieții, ne spune nespusul�. Accentele cioraniene, vizibile, mai ales, �n primele capitole, se accentuează, din nou, spre final: �Să aștepți neantul, fără să știi cum arată o petală de nalbă �n contra luminii, nici un cer nerăbdător al mărturisirilor. De abia se luminează și coboară �n pivnița cu apă de trandafiri și umbre presate, o cratimă. Frazele rupte sunt piesele unui puzzle imposibil de rezolvat, ar �nsemna să fii re-creatorul sinelui�. Așadar, asemenea tuturor creatorilor de frumos, Dan Dănilă face din cartea sa �ncă o formă de revelare a �nespusului�, de apropiere de inefabilul (o definiție posibilă a acestuia ar putea fi: �Ceva �n ochi, indescriptibil, ca o pierdere voită, o dungă �n agatul dur al tristeților� sau �ne�nțeleasă beznă a orizontului�) lumii, bandaj�ndu-i �rănile� nenumărate, �cu păsări albe�. Trăsătura definitorie a cărții lui Dan Dănilă este corelarea densității ideatice cu o formulă stilistică bazată pe expresivitate, �nsă imaginile artistice create se impun at�t prin latura lor conotativă, c�t și prin cea denotativă, astfel că eroul se manifestă ca un artist al cuv�ntului, drept care, �n amplul său monolog, pe l�ngă amintitele frăm�ntări, �și expune și preocupări create de artă, conchiz�nd că, indiferent unde s-ar situa, prin ce s-ar individualiza, oamenii separat și omenirea, �n ansamblu, nu sunt dec�t �O sumă de singurătăți, marea singurătate�� �n felul acesta, poezie și filozofie, �n același timp, expresie a unei amărăciuni acumulate prin timp și reiterate, dar și reconsiderate prin scris, cartea este rezultatul c�ntăririi viețuirii, căreia i se punctează detaliile, aduc�nd o seamă de concluzii care, explicit sau nu, merg toate cam �n aceeași direcție, a afirmării precarității, din varii motive, a condiției umane: �Dintr-o călătorie �n alta, dintr-o decădere �n alta se �nvață o nouă geografie �n care fiecare se crede chemat, destinat��

Mioara BAHNA

Revista ARGEȘ nr. 8 / august 2019

NOTE DE LECTURĂ

Dan Dănilă: Orașe ascunse, Editura Armanis, Sibiu, 2016, 84 p.

Poet, artist plastic, traducător (cf. Dicţionarul Scriitorilor Rom�ni de Azi, �Porţile Orientului�, p. 172), Dan Dănilă � originar din părţile Sibiului (s-a născut �n Şura Mică, �n1954) şi stabilit �n Germania (la Leonberg) � a ajuns cu Oraşe ascunse la cea de-a treisprezecea apariţie editorială. Nu i-am citit niciuna dintre cărţile anterioare, aşadar �ncercarea de a-i aproxima datele originalităţii �şi propune ca suport c�teva din observaţiile celor mai avizaţi comentatoride p�nă acum ai poeziei sale: Mihai Gălăţeanu, Horia G�rbea, Silviu Guga, Alexandru Lungu, Gheorghe Mocuţa, Mircea Petean, Titu Popescu, Radu Vancu ş.a. Dar şi aşa, eventuala apropiere a acestui �poet metodic� (Alexandru Lungu, �n �Agro�, nr. 11/ 1994) de unii dintre �nouăzeciştii� sau �douămiiştii� cu care �se �nvecinează� prin debut, inclusiv prin unele afinităţi de limbaj şi atitudine �estetică� (culturalism, ataşament faţă de inconştient, defularea personală a unor trăiri la nivel existenţial şi �autenticismul biografist�), poate reprezenta un risc. Aşa cum observa Radu Vancu (2014), �poemele lui Dan Dănilă sunt născute cumva vechi, dar ele se vor şi �nvechi mai greu dec�t multe alte noutăţi ale vremurilor noastre.�. Drumul parcurs de poezia lui Dan Dănilă de la volumul de debut (Dintr-un sertar, Editura ansib, 1993), marcat de�preferinţa pentru forma �ngrijită� (Titu Popescu, �n �Jurnalul literar�, nr. 1-6/2012), receptată de Horia G�rbea ca un inconvenient (�Uneori se apucă să scrie cu rimă şi ritm deşi ele �l constr�ng să �şi prefacă adevărata natură.�, �Luceafărul de dimineaţă�, nr. 25 -26/ 2012), la Oraşe ascunse (unde, la fel ca �n Dimineaţa t�rzie � 2013 sau Ispita labirintului � 2014, Dan Dănilă �a ajuns să nu mai aibă prejudecăţi prozodice�, cum se exprima Silviu Guga), este insinuat de �nsuşi determinativul �ascunse�. Lamento-uri existenţiale (cf. Titu Popescu), poemele din Oraşe ascunse sunt aproape �narate�; doar două poezii, Minune (p. 9) şi Vamă (p. 67), mai au rimă şi ritm. Forma �i relevă �dilirionismului� (concept pus �n circulaţie de Ruxandra Cesereanu cu referire la �douămiism�) lui Dan Dănilă substanţa personală: �...m-am desprins de lucruri.../ voi avea altă memorie cu alt viitor/ precum �n pragul unei c�rciumi necunoscute,/ c�nd uiţi drumul spre casă� (p. 27). �Sensurile şi profunzimile separării, (ale) alienării �n toate gradele obscurului�, remarcate de Ştefan Stoenescu (cf. textul de pe coperta IV a volumului Ispita labirintului, 2014), �mbracă uneori �n Oraşe ascunse forma unor viziuni peisagistice aproape somnambuleşti: �Peisajele mele de noapte funcţionează/ cum vin şi insomniile, femei despletite/ nechemate, vitale, furtuni ale s�ngelui/ Apar cu precizie matematică pe tavan� (Lanterna magică, p. 39) sau ��mi amintesc o casă bolnavă ca un om �ntr-o r�nă/ printr-o fantă �ngustă moartea privind sau ordalia/ prefăcută �n pasăre cu limba tăiată. Creierul arde/ pe celălalt mal cu negre corăbii unde fluxul adună/ tot sideful lunii. Sună alarma dar nimeni nu fuge/ spre unicul far, naufragiatul e uitat de secole. Doar/ sirenele palide c�ntă iar s�nii lor fără lapte parcă/ sunt nişte faguri uscaţi, par �ncheieturi de păpuşi/ stricate...� (Vis, p. 66). Dan Dănilă �şi asumă condiţia de �pieton rătăcit printre alţi pietoni/ anonimi cu ochii de plumb topit/ lenţi, cenuşii� (p. 40). Poezia devine un fel de Jurnal de bord (cf. titlul poemului de la p. 59), iar notaţiile dau textului densitate, şochează, scot la vedere părţile ascunse ale oraşelor, le amplifică, le conferă acea capacitate pe care numai sc�rţ�itulcretei pe tabla neagră o mai avea, de a pune �n funcţiune neurastenii latente: �Muzicuţa cerşetorului �n faţa unei biserici/ acoperă orga, rezonează cu bronzul coclit/ al inimii civilizate gata să devină tandră./ Sparge zidul sonic, ca o rachetă nucleară.� (C�ntec urban, p. 7). Alteori notaţiile citadine (�Un c�ine ud sub felinar şi lună� � C�ine ud, p. 17) reactivează �melancolii�: �Tinereţea, un tablou fovist aruncat sub pat/ şi căutat toată viaţa...� (p. 32). Peisajul fovist redimensionează �pastelul�, transform�nd �elementul dinamizator� din final, �n a cărui introducere Alecsandri era �maestru�, �n pretext evocator: �Obsesia păpădiilor din picturile foviste,/ galbenul de pe toate copertele revistelor/ şi mult mai t�rziu (sub florile soarelui),/ �mbătat de polenuri venind dinspre nori/ ca durere de t�mple �ntr-o vară indiană./ Mă �ndrăgostisem, la o lecţie de pictură/ de tubul acela de cadmiu adus din Paris/ (iar Luvrul era foarte concret � de atins/ cu v�rful pensulei muiată �n apa Senei)/ Un lan de gr�u, at�t de cald �n copilărie,/ eram blond iar bunica mă căuta: Hamlet,/ Hamlet, unde eşti, hai acasă măi băiete!/ C�t de departe e acum ascunzişul acela/ cum să fac să-l revăd, unduit şi discret...� (Păpădia, p. 44).

Lăcrămioara STOIE

ASTRA / 1-2, Brașov 2016

SIMULTANEITĂȚI                                                                                                                                                                                                                                                                 
Dan Dănilă:  Orașe ascunse

    O existență �ntre două repere spațio-temporale distincte (punctate prin c�mpuri semantice sugestive, exprimate metaforic și remarcabile �ncă din titlurile unora dintre poeme: Decembrie, Lumina de ieri, Muzica nouă, Dincolo etc.) este obiectul atenției lui Dan Dănilă �n cartea lui despre Orașe ascunse � Editura Armanis, Sibiu, 2016 �, a cărei alcătuire deosebită este relevantă prin combinarea prozei cu poezia, păstr�nd �nsă, mereu, preponderența tonalității lirice, nuanțată, uneori, prin pasaje cuaspect narativ.
    �ntr-o curgere calmă, echilibrată, fără patetism, fără efuziuni, poemele trădează, totuși, de la �nceput și pe tot parcursul volumului, o sensibilitate deosebită a celui ce scrie, ceea ce, paradoxal sau nu, �l așază �n propriul turn de fildeș, de unde evaluează și reevaluează, piesă cu piesă, trecutul și prezentul, precum și două tăr�muri, �n dimensiunea lor concretă, tangibilă, dar, mai ales, �n cea spirituală, �n fireasca tentativă de a le �nțelege justețea sau injustețea resorturilor.
    Un profund și acut sentiment al dezrădăcinării străbate, �ncă de la �nceput, poemele din volum, iar nevoia de uitare � ori, măcar, de simulare a uitării � pare a fi invocată de poet ca o necesitate salutară: Miriște a uitării, la marginea abia bănuită, / ghimpi negri aproape bolnavi de simetrie. Marginea (auto)impusă, mai exact sentimentul acesteia este imaginea spectrală cu care se confruntă sensibilitatea poetică, mereu cu senzația incompatibilității, oric�t ar căuta secolul potrivit, timpul, �n stare să găzduiască și �nceputul, dar și finalul simfoniei. Un c�mp semantic al tristeții stăp�nește �ntreaga carte a lui Dan Dănilă, reiterare a celebrelor categorii negative, identificate de Hugo Friedrich �n lirica modernă. Iar �mesagerii� lui sunt, aici, traduși metaforic: Mireasa bătr�nă cu lacrimi de chihlimbar, războiul albastru, batista deșirată, o copilărie palidă, m�ncată de bruma anilor, apoi praful orașului care devoră prea lent etc. și, peste toate, febrele milenare, cu tot crivățul lor, adus �n lesă p�nă la marginea catacombei � din nou �marginea� �, și doar �ntr-un singur poem, unde neliniștea pare că ar dori să scape din imperiul neuitării, �n care stăp�nește memoria ca un monstru, fără fel sau chip.
    �n acest context, imaginea elegiacă a lumii, ca un azil de bătr�ni / nebuni, este aproape un topos care tranzitează episodic volumul, precum un Recviem interzis pentru o sinucidere lentă. Este, �n cea mai mare parte a cărții, o lume surprinsă �n plin proces de destructurare, de pierdere, prin permanentizare a resorturilor normalului, unde ultimul trecător, bețivul care iubește căldura capacelor de canal, dar și ceilalți paraziți cu joben și limuzină, răm�n singurele imagini vizibile, interfața adevărului, dincolo de care, metonimic, realitatea �absconsă, pentru cei pomeniți � răzbate, totuși, anonim: Cineva pl�nge sau c�ntă, cu aburi �n gură. / Muzicuța cerșetorului �n fața unei biserici / acoperă orga, rezonează �n bronzul coclit / al inimii civilizate, gata să devină tandră, �ntr-un C�ntec urban.
    O consecință a tuturor acestora ar fi fuga sau teama de ceva, oricum ireversibil (�De ce / să mai caut drumul �napoi, unde e foamea?), care declanșează retorica unei �ntrebări nerostite ori doar răsun�nd �n sine, �n limitele unui orizont rezumat la un univers din care nu mai poți ieși / fără pierdere, ceea ce se constituie �ntr-o adevărată certitudine.
    Confesive, evocatoare, poemele din volum transcend imediatul și se situează �ntr-un plan �n care, inventariind amintirile rămase departe șI vagile interacțiuni cu un concret rarefiat sau doar stilizat, prin vocea lirică, poetul constată, fără efuziuni ori lamentări: Am o viață dublă numai din nedumeriri / și morfină nediluată, greu de procurat, / ca să trec testul detectorului de minciuni / prin abandon de sine. Dar poate tocmai o asemenea situare �n(tre) două lumi este cauza bulversării secvențelor temporale, de vreme ce sinele observă: M�ine am fost la casa scriitorilor de h�rtie, / eram nepregătit, nu aveam cuvintele la mine. /� / � Ieri nu / mă mai duc, e zi de sărbătoare�
    Mai mult, o amărăciune distilată p�nă la resemnare răzbate aproape din fiecare text cuprins �n carte, venind parcă din conștiința unei ireversibile rupturi, generatoare a unei incurabile convingeri că există mereu două tăr�muri: colivia, deschisă doar c�teodată, și restul, cu un numitor comun �nsă, zadarul deșertului, ceea ce, implicit, induce ideea că spațiile pomenite sunt interșanjabile. �n privința �coliviei� cu program, și a ��nchisorii�, ale cărei ziduri par ele �nsele de aur, văzute prin prisma iubirii (vara primei iubiri), acestea sunt două dintre metaforele transparente, care traduc perimetrul carceral, din care poetul �nsuși a reușit să se desprindă.
    Paradoxal, poate, �n universul amintit, Limite erau inima, mereu descoperită,/ răsfr�ngerea pleoapelor peste lumină, / ierburile uscate dintre două limanuri / (�) / cenușile de suflet ce �ngrașă păm�ntul. Totuși, nici iubirea, muzica, nici elanurile sufletești de fiecare zi nu lipsesc din cartea lui Dan Dănilă, �nsă acestea par a sta � orașe ascunse ori, făc�nd legătură cu alt volum al poetului, fragmente dintr-o Atlantidă care există, dar, pentru a le remarca adevăratele dimensiuni, e nevoie de inițiere � �ntr-un plan secund.
    Falia dintre cele două lumi, a cărei existență este sugerată de la �nceputul cărții, se ad�ncește gradat, transform�ndu-se �ntr-o rană sufletească cvasi-letală, oricum incurabilă, după ce, mai �nt�i, devine obsesie dureroasă, chiar dacă nu-i sunt recunoscute fățiș efectele, poate dintr-un soi de m�ndrie, nu neapărat creaturală, ci, mai degrabă, etnică: �ncepe viața subterană cu măști, / de azi nu mai există �ntoarcere, / un capăt de punte se prăbușește, / trecem spre roșul aproape etern. Un asemenea statu-quo devine atentat la aspirația spre desăv�rșire, manifestată, schimb�nd proporțiile, de pildă, �n Cercuri sparte, contracte rupte cu z�mbete, ceea ce face aproape imposibil g�ndul de a �ncerca să lipești cioburile ființei.
    Pe de altă parte, �ntre �muțenia�, asumată deliberat, și o insomnie care pictează și descrie nopțile, starea de veghe a conștiinței este expresia / consecința unor frustrări acumulate pentru care implacabilitatea refacerii �ntregului este o realitate indiscutabilă: cioburile ființei se pot lipi, numai că rezultatul poate fi tranzitoriu, fiindcă, pentru cel ce simte fragilitatea lumii, coroborată cu o instinctivă teamă �n fața necunoscutului (drept care tot ce atingi se retrage ca ochiul de melc), Viața e mai subțire dec�t aripa de fluture.
    Privite la nivelul �ntregului volum, fragmentele de viață transpuse �n poeme sunt redate printr-un inedit pluriperspectivism, fiindcă ochiul artistului � poet și plastician � dă la iveală, pentru receptor, fluxul oglinzilor, unde se regăsesc și eșantioane din alt secol, secvențe din chintesența unui timp pierdut inexorabil, peste care, de pildă, tronează efigia tatălui, dar și flash-uri din prezent, �nsă tot segmente doar, devenind, aproape instantaneu, imbold pentru reflecție asupra sinelui, precum Un c�ine ud pe sub felinare și lună, sau / o amintire de pe c�nd adoram toamnele, cu adieri de damnare. Și, tot printr-o asemenea asociere senzorială, se mai poate identifica, spre exemplu, boala somnului �n marea pictură murală, un somn cu alte valențe dec�t cel salutar din creația blagiană.
    �ntr-o Artă poetică, pe de altă parte, creatorul contemporan sintetizează, apoi, ingredientele prin a căror mixare scontează o posibilă �mplinire a menirii vocației sale: un vulcan �ncă t�năr, �ncă modest, / nesulfurat de amurguri ascunse �n sine, / epigon al potopului (�), cu toate celelalte atribute care-i pot asigura profilul reușitei, apoi cerneală groasă, care să-i dea perenitate scrisului, insomniile și, neapărat, trei muze, care să presare peste falange / zestre c�ntărită pe cea mai fină balanță� Dar rețeta dezvăluită este doar o propunere, fiindcă totul se raportează numai la dureri nevindecabile prin cuvinte, cu at�t mai mult cu c�t privirea artistului surprinde, mai ales, ceea ce se află dincolo de posibilitățile de receptare ale ochiului obișnuit, �n clipa C�nd lanțurile nevăzute se fr�ng și atomii / măsoară doar nuanța de verde a timpului și se poate vedea fața ființei.
    O observație privitoare la poezia contemporană, �n general, ar fi că, pentru poetul de azi, afiliat sau nu postmodernismului, intertextualitatea este o manifestarea aproape sine qua non. Nici Dan Dănilă nu face excepție �n această privință, iar nume sau doar sintagme esențiale pentru devenirea omenirii trec și �n creația lui, cu tot firescul, poetul amintindu-i pe Cristofor Columb, pe Magelan, Borges, Homer, Hamlet, Ulise, Mozart, evoc�nd r�ul, ramul și fiind tentat, de fiecare dată, să repete biblica exclamație Ecce homo!
    De-a lungul volumului, un laitmotiv este amintirea, exprimată printr-o continuă defilare de secvențe dintr-un trecut irecuperabil, cu at�t mai mult cu c�t par a aparține altui spațiu, motiv pentru care poetul se apleacă at�t de atent asupra lor: Amintiri ca niște răsp�ntii bătute de v�nt / desenau o hartă de necuprins cu privirea� Astfel, rutina, aspecte, obiecte (Hainele noastre) sau acte banale și cronofage ale existenței sunt, tot �n paradigmă postmodernă, inventariate, �n contextul larg al viețuirii, unde Cunoașterea gesturilor, descrierea culorii / ne fură jumătate; cealaltă jumătate / e darul neprețuit pe care �l facem, roșind / de lăcomie sub privirile celor mai tineri�
    Pe fundalul amintirilor, �ngemănate cu trăiri din prezent, enunțurile aforistice � cuprinz�nd, adesea, tristețe și cinism, concomitent � devin corolarul unui �ntreg a cărui parte inalienabilă este și poetul sau �n special poetul, cel ce constată că �ntotdeauna soarta merge pe s�rmă / și lovește direct �n față ca foamea sau: Fiecare �și apără mușuroiul lui mișcător, fiindcă viața e un lung șir de triste comemorări�
    Meditativă, vocea lirică trece, uneori, de la propriile trăiri, de la contemplarea propriului trecut, din care desprinde fragmente, la asumarea statutului de purtător de cuv�nt al tuturor, prin evaluarea omenescului inclus �n oricare act ce ne reprezintă, tradus prin prezența �n text a persoanei I plural, a pronumelui și a verbului, vorbind, spre exemplu, de cerul subțire care ne respiră ori observ�nd că putem r�de și c�nta.
    Destinul (dacă te-ai născut �n zodia potrivită / ai putea chiar să�), configurarea politică a lumii, cu trimitere la evenimentele care au �mpărțit timpul generațiilor actuale �n două etape (�nainte și după ce Europa / a dat noua lege a dreptului la extaz, / anestezia locală pentru cel pribeag) sunt alte c�teva dintre temele la care meditează poetul și pe care le propune, subtil, �n același sens, cititorului.
    Fără punct și virgulă, așadar, poemele lui Dan Dănilă aduc o juxtapunere de stări, observații, meditații, căutări, prin care se relevă o sensibilitate vulnerată de o conjunctură istorică din care se alcătuiește perspectiva asupra unei umanitățI scindate de vanitatea unora dintre părțile ei componente, �fenomen� �nsă unde sunt cuprinse majoritatea, cărora artistul caută să le păstreze amintirea, spre o corectă apreciere, mai ales de către cei care au norocul să nu trăiască asemenea experiențe, dar care, �n același timp, ar avea posibilitatea nefericită de a crea condițiile spre a o reface.
    O stare elegiacă pare să prindă tot mai mult contur către finalul volumului, c�nd trăirile se decantează și cel ce-și epuizează o parte consistentă din puterea de a c�ntări, și cu măsurile proprii, dar și cu ale lumilor pe care le locuiește are, �n fine, curajul să-și strige direct neliniștea șI chiar suferința: Vai, prietenii mă recunosc după vechea / fotografie�
    Așadar, creația lui Dan Dănilă din volumul de față transmite disconfortul inevitabil trăit de cel care, fără a face o dramă din aceasta, se rupe de o lume pentru a se fixa �n alta, păstr�nd nealterate datele toposului din care a pornit și pe care le redefinește mereu prin scrisul său. Este vorba, �n consecință, de o creație densă, la nivelul sensurilor, exprimare a profesiei de credință a poetului, care �ncearcă să privească (sau să dea asemenea impresie), cu un fel de detașare spre lumea lăsată �n urmă, dar căreia �i răm�ne tributar, prin manifestări esențiale ale ființei sale.

Mioara BAHNA
Revista Plumb, Anul XI, Bacău, iulie 2016

ELIBERAREA DIN IERIHON:
DAN DĂNILĂ, ORAŞE ASCUNSE

Conform listei de pe coperta a patra, Dan Dănilă este acum la al doisprezecelea volum al său de versuri (Oraşe ascunse, Ed. Armanis, Sibiu, 2016). Lucr�nd harnic ca o albină, culeg�nd nectar şi transform�ndu-l �n picurul din faguri, poetul este, �ncep�nd cu volumul de mare succes, Atlantida există (Ed. Limes, 2011), prezent �n fiecare an cu c�te un alt volum, fiecare cu personalitatea sa, cu noutatea sa mereu interesantă, realizat cu acelaşi remarcabil meşteşug artistic. Dan Dănilă şi-a definit demult vocea sa proprie �n poezia contemporană, originalitatea sa dovedind o stabilă maturitate creatoare. �ncerc�nd să-l clasifice, criticul şi poetul Radu Vancu �i găseşte afinităţi cu patru generaţii recente � cele din �70, �80, �90, 2000.
Volumul Oraşe ascunse are ca temă principală lumea exterioară şi interioară a mediului citadin, uneori cu o uşoară tentă biografică, dar cuprinde totodată şi poeme pe alte teme, una din ele find cumva un ecou al penultimului volum, Aerul călătoriilor. Cartea, cu o frumoasă copertă, realizată de autor care este şi un talentat artist plastic, debutează simfonic, amintind parcă de versul masiv, incantatoriu, al lui St. John Perse, ca o bucurie ne�ncetată a declamării, a �nşiruirii g�ndurilor, �ntr-un mers majestuos, aproape imnic. Structura poemelor păstrează o anume aşezare �n pagină, frazarea este caligrafiată diferit de cea a volumelor anterioare. Deşi aparent tonalitatea poemelor citadine este amară, prin ea transpare o deosebită căldură umană, o compasiune ad�ncă pentru semeni, pentru cei vitregiţi de asprimile societăţii. Mi-amintesc că, la vremea tinereţii lui Dan Dănilă, debuta �n 1973 Mircea Florin Şandru, jurnalist la Viaţa studenţească, cu o plachetă cu un titlu puţin �nrudit, Elegie pentru puterea oraşului (Premiul de poezie al Editurii Eminescu), scris �ntr-o tonalitate asemănătoare, proprie unui condei sincer, neplătind tribut mai marilor zilei. Volumul Oraşe ascunse este mai mult, căci a fost scris la o v�rstă ce a acumulat o �ndelungă experienţă de viaţă. Dan Dănilă este trecut de şaizeci de ani, ştie ce �nseamnă suferinţa şi pentru el �aleea aventuroasă dintre străzile noastre/ de c�nd eram tineri� (C�ine ud) aparţine trecutului, precum �acele afişe jupuite din mers/ care ne amintesc anotimpurile pierdute� (Oracol).
Poetul contemplă cu emoţie lucidă urbea şi forfota ei: �Pietonii, penibile muţenii sau/ vacarm de Babilon. E ceva de ne�nţeles� (Oracol); �Fiecare �şi apără muşuroiul lui mişcător,/ viaţa e un lung şir de triste comemorări� (Călăuze); �Azi cel mai bine este să fii o urzică, nu om/ �n labirintul acesta uriaş, căut�nd legume� (La piaţă). Simte �mirosul acela/ de frunze zdrobite� care �era tot una cu iubirea� (C�ine ud) şi tresare atent la zgomotele străzii, cu o tristeţe care ascunde dragostea pentru sublimul profund al fiinţei umane: �Cineva pl�nge sau c�ntă, cu aburi �n gură./ Muzicuţa cerşetorului �n faţa unei biserici/ acoperă orga, rezonează cu bronzul coclit/ al inimii civilizate� (C�ntec urban). Poetul sesizează subtil un anume �praf specific care ne leagă de străzi şi cartiere/ deşi ţi-e at�ta lehamite de duhoarea pubelelor,/ de gunoaie zburătoare peste intersecţii� (Asfalt) şi nu se teme a dezvălui mizeriile locurilor aglomerate, �n versuri de o căldură umană �mpresionantă: �Beţivul iubeşte căldura capacelor de canal,/ mai solitar �n fermentul puturos al pubelei/ dec�t ceilalţi paraziţi cu joben şi limuzină,/ doar un vid de putere l-ar profila �n martir� (C�ntec urban). Bacovian, oraşul �şi poartă maladiile. �Pe coridorul sanatoriului cu miros de urină/ o procesiune de bătr�ni cu cămăşile albe şi/ deasupra lor mii de fluturi de noapte�(C�ntec urban).
Neliniştile, tristeţile, regretele, grijile, participările emotive se exteriorizează �n necurmate insomnii, acestea alcătuind un leitmotiv al �ntregului volum. Ele punctează mersul nopţii (�Intorci capul/ şi te zăreşti vis�nd, p�ndind dimineaţa� - Tatăl meu) şi �l sensibilizează pe poet la pulsul tainic al oraşului care nu doarme. �Peisajele mele de noapte funcţionează/ cum vin şi insomniile, femei despletite/ nechemate, vitale, furtuni ale s�ngelui� (Lanterna magică). Poetul priveşte cu empatie �un c�ine ud pe sub felinare şi lună� (C�ine ud), recepţionează sunetele surde ale străzii �n misterul �ntunericului (�Noaptea aud cum geme/ oraşul �mpresurat de pustiu� - Armistiţiu) şi ghiceşte sub ele �disperarea trează care asfaltează oraşul� (Nimeni). Ca o Rugăciune, �aleargă �n somn peste acoperişuri/ răsfoind cu atenţie ziarele de seară/ (deşi deocamdată sunt orbi) copii/ blonzi din orfelinatul fără ferestre,/ doar c�nd e lună plină, tentaculară./ Dă Doamne să nu cadă ca frunzele,/ să se �ntoarcă �n paturile metalice/ să iasă numărătoarea de dimineaţă�. Imagine foarte puternică, pentru această repetată evadare urmată de re�ncadrarea cuminte �n rigorile urbei, ca �ntr-un ciclu al mersului sistolic al inimii oraşului.
Uneori totul pare o �nchisoare. �Merele au gust de apocalipsă/ de parcă e masa condamnatului� (Flori arse). �Fiecare sunet o ghicitoare mai dureroasă/ dec�t trădarea, izolarea �n ospiciu, doar/ o celulă umedă �ntr-o carceră fără nume/ sau un mesteacăn din nesf�rşite siberii/ pe care era scrijelit un nume de rusalcă� (C�ine ud). Nici o mirare că �n artificialul urbei, cu dependenţele sale, cu angoasele şi cu mafiile sale, cu goana după putere, deschiderea spre dictatură devine lesnicioasă. �Umblu prin lume cu un dicţionar poliglot de/ gesturi dar tot nu sunt �nţeles, z�mbetul poate/ fi ceva prietenos sau bătaie de joc, risc să fiu/ �mpuşcat de imberbul cu kalaşnikov, cu m�na/ aceea care nu atinge m�ncarea. Cu g�tul tăiat,/ �njunghiat pe la spate, adevărul �şi dă sufletul/ pentru noi. Noi, mincinoşii hrăniţi cu acadele.// �n loc de prohod, un r�g�it şi un scuipat �ntins/ cu bocancul. Mirosul de carne arsă e normal,/ aşa se sărbătoreşte, de c�nd lumea, o victorie.� (Dictatură).
Nevoia de evadare devine extrem de stringentă �n �adevărul bolnav al cazărmii� (Totuşi): �l�ngă zidul prăbuşit parcă mă trezeam/ număr�nd clipele, ca pentru eliberare� şi �chiar zidurile �nchisorii/ păreau de aur atunci şi iedera evadase,/ nevinovată� (Poem). Cu puţin curaj, g�ndul şi inima pot prinde aripi şi călătoriile undeva departe par a deveni verosimile. �C�rpaciul de inimi, cardiologul cel vesel/ caută semnele despre care citise c�ndva,/ operează vis�nd continente ascunse, aici/ nu mai e nimic de făcut, sufletul a zburat/ ca o pasăre speriată de un simplu foşnet,/ poate altădată se �nchide la timp colivia� (Medicus). Cu participare afectivă şi lumini �n glas, ca o eliberare, poetul se adresează astfel semenilor: �Doar zăpezi �mbl�nzite vă doresc tuturor/ cu dimineţile limpezite, �ntre paranteze/ şi urşi albi ca nişte vise flăm�nde şi reci� (Artă poetică). El cere călăuzei sale locul cu viaţă adevărată, lipsită de false promisiuni, de miraje, de minciună: �La marginea imperiilor, vulcani/ şi vulturi, tu condu-mă departe/ de vraja corăbiei moarte demult� (Călătorie).
Dar sub presiunea rigorilor, a str�mtorărilor, a cenzurii şi a perversiunilor, omul �şi confecţionează un scut sub care să-şi poată regăsi libertăţile sale interioare, filosofia simplă a lui Carpe diem, aşa cum se �ntitulează un excelent poem al prezentului volum. �Şi m-am desprins de lucruri, nu fără regretul/ celui care şi cunoaşte limitele� (De lucruri). Trebuie să nu uităm că ��ntotdeauna soarta merge pe s�rmă/ şi loveşte direct �n faţă, ca foamea,� dar �at�ta vreme c�t mai eşti �n mişcare/ ai dreptul să crezi că se mai poate,/ m�na �ncă nu-ţi tremură către cer/ şi izvorul tău nu va seca niciodată� (Omidă). Aşa cum este, viaţa trebuie trăită cu bucuriile ei mici, cu �setea de verde, jungle cu poteci/ de culoarea ruginei plouate� (Lanterna magică), gust�nd fiecare clipă, uit�nd voit că, poate, şirul lor se va sf�rşi cur�nd. Iată exemplul de trăire at�t de intensă a lui Mozart care nu a �ncetat o clipă rodnicul său proces de creaţie: �Sf�rşitul cu fruntea căzută pe partituri/ pe c�nd porumbiţa guruie la fereastră/ iar zăpada �ncă nu s-a topit pe creste� (Recviem).
Şi astfel ajungem la poemul foarte interesant, despre ceva familiar, un element intrinsec, totalmente citadin, pe care �l constituie Hainele noastre: �Prima dată le purtăm, le frecăm, le rupem,/ apoi le dăm jos, le lepădăm şi le depunem sau le agăţăm �n cuiere� etc etc, p�nă c�nd �nsăşi �tinereţea� noastră devine �un tablou fovist aruncat sub pat/ şi căutat toată viaţa, cu furie�. Deci nu veştm�ntul sacerdotal al marilor oraşe, al palatelor şi templelor, ci haina cea de toate zilele sub imperiozitatea formală unde intervine artificiosul modei, eleganţei, grijii de comparaţie cu alţii, falsităţii, acoperind �goliciunea gingaşă, puternică, de heruv� de acasă.
La urma urmei, deci, putem supravieţui şi, �n fond, n-avem de ce să ne fie frică: �e doar oraşul, nu te teme�. Astfel sună ultimul vers al puternicului poem Imnul oraşului cu care se termină volumul - un poem inspirat, o superbă caracterizare a mediului citadin, a cenuşiului, a singurătăţii �n mijlocul mulţimilor, a �nstrăinărilor, a artificialului, a trepidaţiei care �ngroapă trecutul �n uitare, din acesta răm�n�nd doar, ca schelete, murdăriile de pe trotuare. Peste toate acestea domneşte �nsă o putere de regenerare, o energie tonică � �avionul părea că se prăbuşeşte dar era un nor dezacordat�.
Noua carte a lui Dan Dănilă nu este un strigăt de disperare sau un suspin de resemnare. Din ea răzbate peste tot �nţelepciunea eternă a vieţii plenare, a suferinţei transfigurate �n bucurie. Iată de pildă un poem singular, o minunată oază de lumină, o beţie de frumos, �n lumea culorilor, a galbenului: �obsesia păpădiilor din picturile foviste/ galbenul de pe toate copertele revistelor/ şi mult mai t�rziu (sub florile soarelui), / �mbătat de polenuri/�/ Un lan de gr�u, at�t de cald �n copilărie,/ eram blond� (Păpădia).
Aflăm �n acest volum şi o emoţie a dragostei curate, un erotism delicat, care apare �nsă nu pentru a se savura pe sine ci pentru a fi amintit �n treacăt ca funcţionalitate pentru lumea ideatică a autorului. Aşa sunt frumoasele versuri: �Anatomia genunchilor şi buzelor tale,/ falangele ca nişte calde orgi de ivoriu,/ nu e aşa că suntem foarte bine făcuţi?/ Cum simţim fiecare gram al trupului,/ desprinşi de lestul final al tandreţelor!/ Cavitatea luminoasă a gurii povestind/ chiar fără voia noastră despre tot ceea/ ce ne este străin şi ne hrăneşte� (Anatomia genunchilor). Poetul rulează str�ns afişe cu artiste �pentru colecţia mea de femei �n culori� ca apoi să le m�ng�ie �cu degete tumefiate�. El rememorează momente de tandreţe: �Le citeam l�ngă abajur ca să le adorm/ din cărţile mele preferate�, �sau le legam cu eşarfe aduse din Tibet/ �ncheieturile albe� (Mai multe femei). �Ce parfum nomad/ al s�nilor fremăt�nd ca frunzişul./ Femeia care �mi aduce cireşe, cu/ cele zece degete ale unei dorinţe,/ trupul, peisaj cu gutui peste care/ pl�ng cocorii, pod frumos arcuit/ la care revin neconsolat. Fiecare/ centimetru pătrat al iubirii e mut� (Secetă). �Deci te port �n cutele hainelor,/ �n barbă, �n păr, te amestecă v�ntul cald/ cu uluirea, �mi privesc m�inile, m�ng�i/ ceva fără să ştiu� (Elegie).
Cartea este plină de imagini frumoase, sugestive, izvor�te dintr-un talent poetic autentic, ca de pildă: �Mireasa bătr�nă cu lacrima de chihlimbar/ ce aşteaptă să se termine războiul albastru� (At�t), sau ��n loc de cruci, florile soarelui, nescrise./ Vom �ntoarce, �ncet, capetele după stele� (Medicus), sau �At�ta linişte de parcă ninge cu albe păduri desfrunzite/ de mesteceni� (Decembrie). La fel sunt şi altele: �Privesc un asfinţit de culoarea gingiilor,/ prevestitor� (Oracol), sau �Amintiri ca nişte răsp�ntii bătute de v�nt� (Ne�nţeles), sau �Sunt un fir de nisip care arde secunda� (Ploi), sau �Va măsura golul dimprejur cu palma şi cotul,/ fără grabă, ca o femeie bătr�nă la ţesut urzică/ şi sacul acela va ajunge pentru toţi� (De lucruri)
Este interesant de analizat şi noutatea formală a discursului liric pe care o propune recenta carte a lui Dan Dănilă. Poetul a atins o maturitate creatoare, un meşteşug rafinat, demn de invidiat sau de elogiat. După cum consemnează el �n c�teva elocvente versuri, creaţia este rodul unei mari combustii interioare, a unui �vulcan, �ncă t�năr, �ncă modest,/ nesulfurat de amurguri �nchise �n sine�, erup�nd ne�ntrerupt şi acoperind totul �mprejur ca un vajnic �epigon al potopului� (Artă poetică). �Lava� lui �ucenicind strofa/ sub şiruri paralele de ploaie�, marcată de insomnii creatoare, de �pori nepătrunşi de protosilabe/ rim�nd doar cu sine�, care �n lumina dimineţii pare ca o �ceaţă� fără delimitări certe dar care spune �n destul despre setea de afirmare, de comunicare a unor stringente adevăruri personale, despre �disperarea� de a nu �deveni muţenia �nsăşi� (Artă poetică). �n acest sens ne amintim că Val�ry nota c�ndva că �lirismul �nseamnă entuziasm şi odele marilor lirici au fost scrise fără re�ntoarceri, �n viteza vocii delirului şi a v�ntului dezlănţuit de spirit� (Poezie şi g�ndire abstractă �n Paul Val�ry, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică. Ed. �ngrijită de Ştefan Augustin
Doinaş, Ed. Univers, 1989). Eseistul şi poetul francez observa că Poezia se caracterizează prin �două funcţii bine distincte. [Ea] desemnează mai �nt�i un anumit gen de emoţii, o stare emotivă particulară�. Am numi-o faza iniţială de inspiraţie şi de emisie � poetul este emoţionat, sesizează, reflectează. Aşa ar fi de pildă �ntregul poem al lui Dan Dănilă, poem plin de euforia �galbenului�, Păpădia. Sau versurile acestuia din poemul Cenaclu, din acelaşi volum: �Toate muzele care şi-au uitat numele/ au venit dar nu mai e loc pe canapea�.
Eseistul francez mai adăuga: �poemul nu moare pentru că a trăit; el este făcut tocmai pentru a renaşte din propria-i cenuşă şi pentru a redeveni la nesf�rşit ceea ce era�. Poezia �ne face să ne g�ndim la o artă, la o ciudată industrie al cărei obiect este acela de a reconstitui emoţia� iniţială (Paul Val�ry, Poezie şi g�ndire abstractă), căci �esenţa poeziei este o emoţie caracterizată prin forţa expresivă spontană pe care o dezlănţuie� (Paul Val�ry, Cuv�nt despre poezie). Am numi această fază, faza a doua, finală, de comunicare şi de recepţie din partea cititorului. Aşa ar fi de pildă versurile lui Dan Dănilă din Poemul ştiut: �Scris foarte mărunt pe două bonuri de masă/ uitate �n buzunarul secret al ceasului de aur/ poate abia după �ntorsul sacoului va fi citit�. Sau: �Pentru poem, ia o maşină de/ spălat scrisul de m�nă. Din America/ va veni un aparat pentru conversaţii� (Carpe Diem). �Hieroglifele prind viaţă, se preling �ncet/ şi pornesc spre oceanul de unde au ieşit./ Mai bine te chirceşti sub plapuma rimei,/ mai bine tragi metafora veche peste tine� (Teama).
Aceste două faze, două �funcţii�, ar corespunde oarecum cu termenii lui Ion Barbu, coment�nd pe Jean Mor�as: �cununa �nflorată� şi, respectiv, �Lira�. Discursul poematic al lui Dan Dănilă, un scriitor profund, cu multă experienţă de viaţă, cu forţă de g�ndire şi un inspirat meşteşug artistic, seamănă cu un fluviu ne�ntrerupt de g�nduri şi imagini, uneori extrem de neaşteptate, cu �nţelesuri nu �ntotdeauna la �ndem�nă, a căror cheie se dezvăluie doar la relectură, cer�nd astfel uneori un exerciţiu cu adevărat iniţiatic. �Un pelerin/ va veni (sau nu va veni, nu acum, poate)/ totuşi din altă vreme, mai prietenoasă cu/ materia incoloră a viselor� (Mesagerul). �n poemul Totuşi aflăm versurile: �Mai sper sub colinele iluzorii ale anarhiei/�/ să apară iar silueta familiară a pelerinului/ pe care numai aleşii aleşilor o pot vedea� (s.n.). La fel �n Nimeni: �Insomniile par cuburi de granit adăugate/ mereu pentru drumuri pregătite dinainte,/ invizibile acelui care numără secundele� (s.n.). �Pe cuv�ntul meu �şi face cuib heruvimul� (Cuvinte). �La marginea oraşului �nghiţit de ceaţă/ aveam voie să număr siluete din turn/ să mă clătesc cu albul de lună pe faţă� (Poem de noapte). �Doar un singur obiect pluteşte cu burta �n sus:/ jurnalul concret, scris cu cerneală simpatică�, deci cu un �nţeles accesibil doar celor care cunosc secretul scrierii (Jurnal de bord). Inefabilul trebuie sesizat cu mare atenţie şi concentrare dar pentru aceasta e necesară iniţierea: �Viaţa e mai subţire dec�t aripa de fluture,/ tot ce atingi se retrage ca ochiul de melc� (Cercuri). Acest aspect al sensurilor ascunse, care se lasă dezvăluite, la fiecare relectură, aduc�nd
noi şi proaspete mesaje lirice, constituie �n fond un atribut al marii poezii, oric�t de simplu sau complex i-ar fi limbajul. Procesul de instruire, presupun�nd un efort mereu reluat, aminteşte cumva de repetitivul �n care se succed anii ce marchează inele �n trunchiul arborilor: �Doar cel care a plantat pomul de t�năr/ poate citi umbra sau ceaţa ca ierburile� (Tatăl meu).
Dan Dănilă propune �n Oraşe ascunse o nouă formulă de prezentare a enunţului său liric. �n majoritatea poemelor fiecare strofă este o frază prelungă, majestuoasă, de 5-12 r�nduri ca pseudoversuri a c�te 12-15 silabe. Cel mai expresiv exemplu �l alcătuieşte poemul Vis care este proză curată unde doar dispunerea grafică a textului �n pagină, decis la 15-16 silabe pe fiecare r�nd, dă aparenţa de versuri. Şi totuşi, �n ciuda turnurii bogate, proprii frazelor de proză, unde fraze lungi alternează cu propoziţii scurte specifice redării narative a unei acţiuni, ceea ce citim la Dan Dănilă deţine o respiraţie specială, incantatorie şi este ne�ndoielnic poezie autentică.
Bref, noul volum de versuri al lui Dan Dănilă prilejuieşte re�nt�lnirea cu un poet talentat, de �naltă carură � o experienţă lirică cu multiple satisfacţii pentru cititor. Poate pariul pe care Dan Dănilă şi l-a făcut cu destinul vieţii sale şi cu puterea sa creatoare va aduce �ncă multă vreme c�te un nou volum de versuri cu fiecare an. Le aşteptăm cu nerăbdare. După cum mărturisea poetul, mai sunt at�tea de spus şi de explorat că el simte că nu a venit �ncă timpul alcătuirii unei antologii proprii, suficient de reprezentative.

Horia Ioan GROZA,
Revista Saeculum, Sibiu, nr. 1 (41) / 2016

Dan Dănilă este poet, traducător și artist plastic rom�n, stabilit (din 1990) �n Germania (l�ngă Stuttgart).
S-a născut �n 1954, �n localitatea Șura Mică, Sibiu. Are publicate (�ntre 1993 și 2015) douăsprezece volume de versuri. A tradus poezie și proză din germană, franceză, engleză � un număr impresionat de autori de mare calibru. A participat la expoziții de artă plastică personale sau de grup. Este membru al USR și membru al Asociației internaționale a scriitorilor și artiștilor rom�ni LiterArt XXI. L-am cunoscut personal �n urmă cu c�teva zile, prin intermediul prozatorului Radu Aldulescu. Ne știam, de ceva timp, de pe FB, unde este activ, cu poziții echilibrate, judicioase, argumentate pe toate subiectele �n care se implică. Mi-a oferit ultimul său volum, �ORAȘE ASCUNSE� (Ed. Armanis, 2016), o carte de poezie modernă, abord�nd o tehnică de observație prozaică asupra vieții, dar bine sprijinită pe metafora curată, proaspătă, surprinzătoare. Minunate sunt poemele dedicate unei iubiri de mult trecute (sau prea mult așteptate?). Iată o strofă din �Elegie�: �C�nd mi-a scăpat zmeul cel galben știam/ că te voi pierde � sfoara veche se rupsese/ dar eu �ncă visam amprenta trupului tău/ �n nisip. Mi-am imaginat că soarele poate/ cauteriza tristețea ca pe o rană și am stat/ acolo p�nă nu mi-am mai văzut palmele,/ cu fotografia boțită care pălea vertiginos.�
Pentru detalii despre personalitatea și activitatea lui Dan Dănilă accesați www.dan-danila.de. Nu știu dacă volumul pe care l-am prezentat aici se găsește �n librăriile noastre, dar sunt sigur că Dan Dănilă vă va da toate informațiile pentru achiziționarea cărții. Totul e să-l căutați!

Adi P�RVU

Blogul personal, 11 aprilie 2016

Orașele ascunse ale lui Dan Dănilă

Scriu despre cărţile prietenului, poetului şi traducătorului Dan Dănilă, de nouăsprezece ani. Din vremea c�nd locuiam am�ndoi acelaşi oraş transilvan, minunatul Sibiu-pe-Cibin. Au şi poeţii soarta lor, cum şi cărţile poeţilor, se ştie, �şi au propria soartă. Oraşele s-au �nmulţit, Dan a plecat să trăiască din 1990 �ntr-un oraş cu nume ce vibrează, parcă, la numele zodiei sale de Leu: Leonberg din Germania. Fireşte că noi am evoluat reciproc, �n memoria fiecăruia despre oraşul de odinioară, �n realitatea oraşelor de reşedinţă. Au rămas cărţile noastre. Mult mai harnic, sau poate numai ceva mai avid de cuv�nt, Dan Dănilă a reuşit să publice c�teva cărţi de traduceri din Rilke şi Villon, precum şi douăsprezece plus �ncă una, de versuri, cea mai recentă cu titlul Oraşe ascunse, apărută �n anul 2016 la Editura Armanis din Sibiu. Ca de obicei, pe copertă, un peisaj citadin semnat de pictorul care este Dan Dănilă. Poemurile vorbesc despre oraşele memoriei, despre acele locuri sufleteşti recente sau rememorate de sensibilitatea sa lirică. �ntregul volum este un lung �poem fără �ntoarcere� (p. 6), alcătuit din 79 de poesii.
Răzbate pregnant sentimentul unei tristeţi aşezate, asumate, cu care poetul convieţuieşte firesc, �nţelept, aflat la puţin peste 60 de ani: �După / Rainer Maia Rilke durerea se simte altfel, / mai intimă dec�t cea mai profundă spaimă� (p. 7); �nt�lnim: �disperaţii multor oraşe� (p. 5); �Orizontul, un vers din care nu mai poţi ieşi fără pierdere� (p. 8); �o celulă umedă �ntr-o carceră fără nume /.../ un port al damnaţilor� (p. 17); �cei disperaţi, cei gata de jertfă / pe strada abruptă spre oraşul de jos� (p. 40) � chiar Sibiul se compune din Oraşul de Jos şi Oraşul de Sus!
Exilul autoimpus consumă o dilemă existenţială, consonant unui tragic destin al �nstrăinării � trecutul imposibilei �ntoarceri, pe de o parte, viitorul marilor regrete, pe de alta: �De ce / să mai caut drumul �napoi, unde e foamea?� (p. 8); �Am o viaţă dublă numai din nedumeriri / şi morfină nediluată, greu de procurat / ca să trec testul detectorului de minciuni / prin abandon de sine� (p. 10); ��ncepe viaţa subterană cu măşti, / de azi nu mai există �ntoarcere� (p. 14); �nici un obiect recunoscut primprejur, / fiecare sunet o ghicitoare mai dureroasă / dec�t trădarea, izolarea �n ospiciu, doar / o celulă umedă �ntr-o carceră fără nume� (p. 17); �nefericit mai sunt totuşi �n ţara exilului / unde totul creşte �ntors, fără sevă� (p. 31); �Un text e ca o �nfrigurată puşcărie, / �mi spune chiar poetul zidit de viu /.../ Dar azi, Europa / a dat noua lege a dreptului la extaz, / anestezia locală pentru cel pribeag� (p. 61); �Umblu prin lume cu un dicţionar poliglot / de gesturi dar tot nu sunt �nţeles� (p. 63); �Ce poate fi mai rău dec�t exilul, norul / care nu �şi are locul nicăieri. �n căderi / numai trecătoare �mpliniri, �n rădăcini / cruntele şi nemiloasele lanţuri ascunse� (p. 70); �Aici nimeni nu cunoaşte pe nimeni, e mai bine / aşa. Degeaba ai un nou vecin, e doar altcineva� (p. 83).
Versurile au mai acut caracter autobiografic dec�t altădată, un mai bogat biografism erumpe denud�nd discursul de vestm�ntul ironiei h�tre, p�nă mai an stăp�nă la nivel lingvistic şi al pozei; titlul: Poem pentru Eva conţine, pe l�ngă valoarea simbolică a numelui primei femei pomenite �n Biblie, pe aceea a unei declaraţii fruste adresate soţiei, Eva-Maria Dănilă. Postmodernitatea poesiei lui Dan Dănilă s-a maturizat prin autoreferenţialitate directă, prin sinceritate: �Ce departe de tot / sunt pentru liniştea ei � nu mă aşteaptă / �nainte de un deceniu printre emigranţi� (p. 10); �mai avem noi nevoie de fidelitate? /.../ De parcă e uşor să lipeşti cioburile fiinţei / fără a cunoaşte �nceputul exact al poveştii, / ca un tăietor de lemne care repară păduri, / un pescar care trezeşte somnul cel mare� (p. 15); �femeia necredincioasă jurăm�ntului de ieri� (p. 35); �parcă te-aş recunoaşte, deşi nu eşti o creatură / ca să te urăsc din inimă, fiindcă mă părăseşti� (p. 25); �Eva �mi scrie de departe că luna se ascunde / iar aburii �mbracă oamenii� (p. 30); iar ultimul poem, Imnul oraşului, se �ncheie cu o imagine frapant autobiografică, �ncifrată, aici, p�nă la ermetism: �O fetiţă s-a pierdut pe o stradă dar a apărut brusc / pe alta, fără nume, atenţie �naltă tensiune, circul / s-a instalat pe maidan. E doar oraşul, nu te teme� (p. 83) � unde amintirea fetiţei sale de odinioară, t�nără femeie acum, rememorează momentul c�nd copila se rătăcise, iar călăuză i-au fost firele de curent electric de pe st�lpi, urmărite isteţ �n drumul de �ntoarcere acasă, de la grădiniţă.
Oraşul furnicar al Eminescului mai sumbru lui Dănilă i se arată, locuit de luciditatea trăită �ntre �fovismul� tinereţii şi �colivia� nostalgicei maturităţi cu multiple valenţe simbolice, c�nd realizează, �ntreagă, �utopia� existenţială: �desigur / cei repatriaţi �n viclenia mileniului nou. / dar colivia are un nou orar � azi �nchis� (p. 12); �chiar zidurile �nchisorii / păreau de aur atunci /.../ l�ngă zidul prăbuşit parcă mă trezeam / număr�nd clipele, ca pentru eliberare� (p. 13); �sufletul a zburat / ca o pasăre speriată de un simplu foşnet, / poate altădată se �nchide la timp colivia� (p. 18); �Tinereţea, un tablou fovist aruncat sub pat / şi căutat toată viaţa� (p. 32); �O frunză / uriaşă c�t o umbrelă abia poate umbri / visul următor, avatar al culorii foviste, / muritor avatar� (p. 39); �nimeni nu-şi poate vedea colivia / �nainte de a avea treizeci şi trei de ani / şi atunci este mult prea t�rziu pentru / orice �ncercare de evadare sau zbor� (p. 43); �Obsesia păpădiilor din picturile foviste /.../ eram blond iar bunica mă căuta: Hamlet, / Hamlet, unde eşti, hai acasă măi băiete!� (p. 44); �Acolo unde ceea ce lipseşte este esenţial, / unde e bine să uiţi numele multor obiecte / urcuşul muntelui solemn cu ochii �nchişi, / acolo e poate ultima utopie despre revoltă / şi schimbarea la faţă /.../ Fără de ţară, / orfan de amintiri eşti acolo dacă ai rezista� (p. 65); �O utopie / a despărţirii apelor se �mplinise aievea, / bucuria unei m�ini de păm�nt din care / creştea arborele melancoliei� (p. 70); ��n patrie mai trăiesc toate iubirile mele, / cu ochii �nchişi colind aceleaşi drumuri / deci visez cu aceeaşi voluptate trecutul� (73).
Dacă depărtarea �n timp se dublează, �n cazul celui desţărat, cu distanţarea �n spaţiu, p�nă la nerecunoaştere, ca �n basmul rom�nesc al Tinereţii fără bătr�neţe şi vieţii fără de moarte, de dincolo de acumulatele dezamăgiri ale realităţilor geopolitice atroce, poetul binecuv�ntă, din punctul său de fugă, re�nt�lniri visate cu confraţii, ca pe nişte �mpărtăşanii: �Pietonii, penibile muţenii sau / vacarm de Babilon. E ceva de ne�nţeles� (p. 29); �era aproape frate cu tine, aproape carne, / ceva sever şi milos, greu de singurătate /.../ colecţii de mici eşecuri, tăceri prelungi, / aluziile adormiţilor din case descoperite / sub cerul senin, �ntrebător, de ne�nţeles� (p. 34); �poeţii vor intra �n greva foamei cur�nd, / doar cei care au emigrat �nţeleg să traducă / ororile, cu t�mpla răcorită pe calea ferată� (p. 49); �Nu mai cred �n revoluţie, de c�nd / �nfloreşte comerţul cu martiri, iar fabrica de ghilotine se extinde� (p. 63); �M-aş pierde şi / eu �ntr-o linişte neinventată, măcar o oră /.../ Pe c�nd / �şi mai puteau imagina legende credibile / aerul �n puritatea lui mirosea a libertate� (p. 82); şi iată: �Doar zăpezi �mbl�nzite vă doresc tuturor /.../ iar trei muze să vă presare peste falange / zestre c�ntărită pe cea mai fină balanţă, / (infuzii matinale de rime alese cu grijă) / numai dureri nevindecabile prin cuvinte� (p. 21).
Din ad�nca melancolie a opului său, poetul iscă geografii interioare de argheziene frumuseţi şi preţuri noi: �Poate eşti omul singur, aşezat la masă, / privind cum cerul s-a aprins /.../ A murit pasărea cu aripa fr�ntă / fiindcă a trebuit să răm�nă� (p. 19); �Voi avea altă memorie cu alt viitor / precum �n pragul unei c�rciumi necunoscute, / c�nd uiţi drumul spre casă. Timp �mpleticit / cu degetele �ncleştate pe m�nerul unei valize, / vino sub felinar ca să-ţi văd chipul! A, tu erai / cel de demult, ştiu de c�te ori am stat alături, / la un pahar de tăcere, c�nd prietenii erau mai / departe dec�t buna speranţă� (p. 27); �Cine arde �n vis, / arde �n sine cu ochii �nchişi� (p. 68); �O, dacă norii ar putea să vorbească. Privim / prin crevasa aceasta subţire pe care cineva / o tot surpă mereu. Avem timp doar o viaţă� (p 77). şi merită, pentru toate acestea, lauda noastră. Dar, mai ales, merită să fie citit.

Mihai POSADA, Revista VATRA, T�rgu Mureș nr. 9-10 / 2016

 

Bănuind umbrele

,,Eu cred că marii vagabonzi ai lumii / nu vor obosi niciodată, prietene � / cei care au văzut o mie de porturi, / epigonii vicleanului și tristului ulise / poartă �n sacii aceia de marinar / scalpul iubitei �n loc de fotografie // cei care fug de ei și nu se ajung...� Acest �nceput de elegic este și un potrivit �nceput de �nt�mpinare al celui mai recent volum de poeme al poetului, traducătorului, pictorului Dan Dănilă. Este vorba despre volumul Aerul călătoriilor, publicat la Editura Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2015, 84 de pagini.
�Vom aduna cărți, vom citi și vom bea ceaiul �mpreună...�, �nchipuia un viitor idilic o frază citită c�ndva. Dar nu despre o astfel de fericită �nt�lnire cu lectura scrie Dan Dănilă. Călătoriile cărora poetul le ridică poeme sunt călătoriile in lumea cărții, �nsă această lume este departe de paradisul borgesian, departe de un ,,banchet de litere�: ��n mijlocul bibliotecii e patul / și ochiul ciclopului, mereu senin, / am numai o ancoră de rugină / care abia �mi mai ține pleoapele, / dar nu pot să-mi aud s�ngele // străbat peisaje spoite de lună, / coline și pini / fantomatici măslini, /urc și cobor ca un om de la munte / golgote �nalte, trec ape, lumini� (somn).     Elementul biografic, discret, dar pertinent, devine o lentilă prin care se vede �ntr-un mod particular lumea scrisă sau pictată. Aerul călătoriilor vor�bește despre �singurătatea cititorului de cursă lungă�. Atunci c�nd cititul devine lectură profesională, cartea nu mai deschide doar fantastice lumi, inocența cititorului e un paradis pierdut prin păcatul cunoașterii. De acum, lectura devine trudă. Captiv printre cuvinte, �ntrețesut �n textul cărții, �n lumile deschise de fiecare limbă �n care acesta e scris, slujind la translatarea lumilor de sensuri ori, umil demiurg, av�nd �n urmă un trecut de puține nume glorioasc și un număr nesf�rșit de epigoni și av�nd �n față veșnicia, poetul e chemat pe �ngusta punte a suspinelor pentru a-și �mplini menirea. �ncarcerat prin destin �n dimensiunea evanescentă a creației literare, peregrin prin povestea fără sf�rsit a cărtii, poetul, traducătorul, omul de litere trece clipă de clipă, zi de zi, printre ceilalți, dar nu ca un om �ntre oameni, ci ca un scriitor �ntre oameni, parcă asemenea lor și totuși dureros diferit, �pe jumătale destin, pe jumătate duh�, purt�nd, invizibile celorlalți, urmele victoriilor și �nfr�ngerilor sale, respir�nd, robotind prin concret mereu cu neliniștea că a lăsat ceva neterminat dincolo, �peste primele s�ngerări din poem�. De altfel, mitul Meșterului Manole este reinterpretat �n poemele acestui volum: creatorul se autozidește �n creație pentru ca aceasta să dăinuie: �străzile se �nchid �nainte și se zidesc / �napoia ta doar ca să răm�i�. Ca �ntr-o poveste fară sf�rșit munții devin pietre, pietrele nisip, nisipul devine zeu numai pentru a se preschimba iarăși �n piatră care... �orice zei seamănă cu pietrele, oamenii / nu-i mai zăresc�, �chiar sisif c�ndva adormise, / c�ndva nisipul se va �ntoarce �n pietre / iar toți rătăciții vor ajun�ge �n prag / la prima cenușă, cea nespulberată�. Circumscris acestei realități, străin călător �n realilățile din pa�gini de carte, poetului �i sunt aproape sensurile și profunzimilc separării, alienării �n toate gradele obscurului. Tristețea � �care frunte tinde să se mai aplece / de propria ei tristețe �ncă nescrisă�, melancolia � �cea mai măre vină este melanco�lia, / doar pentru ea nu există iertare�, bătr�nețea - �v�rsta iubirii inmulțită cu trei / să fie bătr�nețea centaurului? Totuși, calendarele nu povestesc...�, decrepirea � �să vezi toate locurile trecute / dintr-o dată niște mute cortegii�, uitarea �dar uitarea e ca nectarul, hrana celor triști și, �n final, moartea � �o altă materie care iese din gol / mai muritoare ca o coardă de liră�, sunt decriptate etegiac �n poeme de către Dan Dănilă. Lumea cuvintelor este mai degrabă purgatoriu decăt empireu: �limbaj arhaic, ce coșmar erudit� , �ești foșnetul unei pagini uitate�, �cuvintele nu au m�ntuit pe nimeni�, �și oameni grav bolnavi de melancolie / cu ochii ca niște răni nevindecate, / zburători peste cenușa tuturor urnelor�. Iubirea insinuată �n accastă tristețe polifonică reverberează �n toa�te lumile ne�mplinirea. Iubita este, metaforic vorbind, o sirenă care �noată �n apele elegiace ale poemelor: trecătoare, trădătoare prin imperfecțiune, ea nu poate �mplini sau măcar susține un destin �n care totul rimează cu o taină nespusă�: te-aș reinventa dar pentru cine? / străină precum aerul �mi ești / sau eterul ofilit �ntr-o floare, / un cer insinuat �n fibrele inimii: și eu sunt �nsingurat � o consolare� (popas).
Numai poetul, biată viețuitoare la granița dintre lumi, poate prinde �n cuvinte un �ntreg univers bănuindu-i abia umbrele și urm�ndu-i neabătut calea: �un drum presărat cu pietricele colorate, / doar un mozaic care �ncetinește pașii / de par�că ai călca pe flăcări mărunte � / te apleci mereu � nu-s rubine, nici opale, / �ți amintești jocul cu mărgele de sticlă? // nu mai ai nici o hartă c�t de c�t credibilă, / te ghidezi după o frunte nescrisă de tot, / dar mai mult după stele aproape fixe / ca niște păianjeni �nghețați �n plasele lor // dacă cineva te așteaptă, fericit călător, / dacă ți s-a lăsat o cheie �n stăp�nire / vei găsi drumul din vis � iată cum crește / un copac din pumnul de nisip adunat // la marginea drumului din pietre colorale� (spre sud).

Andrea HEDEȘ, Luceafărul de dimineață, nr. 1 (1067) ianuarie 2016
 

"Cum ar spune un fost coleg de-al meu, �sunt fan labirint�, unul dintre simbolurile cele mai puternice din artă şi literatură, mai ales după ce am descoperit afirmaţia (nu mai ştiu a cui) că labirintul perfect este deşertul...
Aşadar, toată atenţia mea pentru un volum care �atacă� labirintul.
Aş fi �nceput chiar cu ��nceput�, care şi este una dintre cele mai frumoase şi mai profunde poezii ale volumului:
�ne�nduplecate ramuri �nfrunzesc dinadins
ca să nu mai vezi cerul cenușiu și �nfumurat
de presupusa naștere a zeilor fără număr�
sau
�trezirea nedorită
aproape de marginea zdrențuită a unei hărți�
sunt imagini-idei care ar putea face carieră de sine stătătoare! Foarte interesantă, de asemenea, ideea că labirintul ar avea o limbă a lui! �n general, poeziile din acest volum au o greutate aparte, nu ştiu cum să spun, aş zice: e �n ele cel puţin tot at�ta minte c�t suflet� Tot at�ta filozofie c�tă melodie.
Ideea de exil revine din loc �n loc, făc�ndu-te să te-ntrebi dacă e vorba mai mult de exilul exterior sau de unul interior. Cum ��nceput� se termină cu �cuvinte (�) invers rostite�, invocarea lui Ovidiu duce cu g�ndul la un exil invers rostit: el �n viitoarea Rom�nie, Dan Dănilă din trecuta Rom�nie�
Mi-e greu să aleg şi � vai! � n-am timp să vorbesc despre fiecare poem. Aş face-o! Pentru că �mi plac toate. Aşa cum cred că ţi-am mai spus, spre deosebire de foarte mulţi poeţi de azi, ale căror poezii se pot concatena sau segmenta fără să se schimbe nimic din �mesajul� lor, pentru că de fapt sunt doar fragmente dintr-o t�nguire fără �nceput şi fără sf�rşit, poeziile tale sunt rotunde, dacă scoţi sau adaugi un vers se schimbă sensul, care este � pentru fiecare � foarte limpede, aş zice �foarte precis�, dacă epitetul precis s-ar potrivi cu poezia!
�n plus, aproape fiecare � poate chiar fiecare � conţine cel puţin o imagine, o idee sau o frazare memorabilă, precum �vidul acela fără nume
pe care �ncă ne mai sprijinim�. E un final de poezie, dar ar putea fi un hai-ku! De fapt, aş zice că poeziile tale au structură de plăci holografice: orice ciob de fotografie reţine substanţa din fotografia �ntreagă.
Referirile repetate la zeii Antichităţii, la timp, la durată, dau o altă caracteristică a volumului. Nu sunt un� dănilist (sic!) at�t de bun c�t aş vrea să fiu, n-am citit at�ta poezie de-a ta c�t aş vrea să fi citit, dar am senzaţia aproape palpabilă că �Ispita labirintului� este un nivel superior al g�ndirii şi scrisului tău. Ca şi c�nd p�nă acum ai fi �ncercat diferite dimensiuni ale lumii, iar acum te �ntorci la originile ei, la structura ei de rezistenţă.
Nu multă lume ştie, dar există un mijloc de a ieşi �n mod sigur din orice labirint: ţii o m�nă � de pildă dreapta � pe peretele din partea ei şi n-o desprinzi niciodată. At�ta doar că poate dura foarte mult şi, mai ales, �n felul acesta ratezi toate �insulele� labirintului. Ieşi, dar cu răbdare şi fără prea multă satisfacţie.
Labirintul tău cere să fie vizitat �n �ntregime. Nu ieşirea e miza, ci tocmai străbaterea lui integrală! Aceasta este ispita: trebuie să vezi tot, ca să �nţelegi şi să simţi măcar puţin.
Şi, la urma urmei, dacă răm�i prizonier pe viaţă �n labirintul poetic al lui Dan Dănilă, nu-i grav. Din contră, e frumos!"

Tudor Călin ZAROJANU, Facebook 04.03.2015

Ispita labirintului. E o carte cu acest titlu (Ed. Karth, 2014), scrisă de Dan Dănilă, poet sibian stabilit �n Germania. Care s�nt ispitele poetului? Mai �nt�i, ispita autohtonă, unde e inclusă şi revolta fondului nostru nelatin, de care vorbea Blaga, una care include trăsături ca: scepticism, măsură, �ncăpăţ�nare şi răbdare. E de observat că, de la un capăt la altul, volumul de poeme respiră un scepticism incurabil. O spune at�t de categoric, fără urmă de �ntoarcere, �n poemul �Capul nebunei speranţe� (v.p. 89). Un scepticism �n care simbolurile tutelare par a fi culoarea cenuşie şi oglinda (semn romantic), o oglindă care parcă nu oglindeşte. Dar avem şi o ispită occidentală a oraşului: activitate, organizare, mistică socială. Locuind acum �n Leonberg, Germania, poetul ţese p�nza Ariadnei care acoperă acest orăşel cochet, dar şi trage de fir p�nă ajunge cu el la Sibiu, locul lui de baştină. �n fond, pe Dan Dănilă nu-l interesează at�t forma, c�t fibra g�ndului poetic. �n poezia sa se ascunde �n fapt o proză eseistică a condiţiei umane, poemele sale s�nt un fel de post scriptum al reflecţiei pe care o face asupra acelui om cumsecade de care a vorbit, �ntre alţii, Descartes. De multe ori, �nsă, s�nt refăcute drumuri bătătorite, cu deosebirea că acum ne s�nt arătate şi potecile neumblate care se ramifică din acestea, după cum se indică şi spre căi sau uliţe �care nu ne mai duc nicăieri�. Spre drumuri �nfundate, adică. Labirintul lui Dănilă se �ntinde �ntre �Portret� şi �Nord�, prima şi ultima poezie din volum. Cu simboluri sau semne indicatoare precum irişii �copilăroşi�, �vechi cuvinte fosforescente�, �florilegiul iubitei �ng�ndurate�, nebuna casei, imaginaţia, ca să numim unele dintre ele. Iar la sf�rşit e �ncercuit, aşa cum făcea Arhimede cu cercurile sale pe nisip, �versantul dinspre nord al melancoliei�, cel mai profund abis şi cea mai veche dintre sfidări: �luna plină �ntoarsă spre sine�. E un fel de-a spune: �Eu răm�n ce-am fost: romantic�, un romantic care se va mira � adică va reflecta � de/la �lava istoriei� ce se scurge ��ntre viaţa c�t un strănut şi eternitatea de piatră�, două capete de pod �ntre care �ncep şi sf�rşesc p�nă şi iubirile. S�nt capete de pod care ascund cutremurul fiinţei noastre, cu vămile care se numesc: copilărie, oraşul pierderii, uitarea şi amintirea impură. Dan Dănilă răm�ne un poet dominat de Eros şi ameninţat, mereu şi bl�nd, de umbrele lui Thanatos.

Ion DUR, Revista Saeculum nr. 1 / 2018

"Citind și recitind labirinticele ispitiri poematice ale  lui Dan Dănilă, iscate parcă de sub pana mult �ncercatului Ulise, le prizăm ca și c�nd am fi devenit prietenii săi de taină cărora poetul uliseic le �ncredințează acum, la v�rsta resemnărilor și bilanțurilor, aceste amintiri ale trăirilor și rătăcirilor, viselor sau premonițiilor sale, �ntrețesute cu melancolii temperate de pătrunzătoare cugetări asupra condiției umane.  �l �nsoțim �n acest regal liric cu bucuria de a fi avut șansa rară a re�nt�lnirii unui poet de primă mărime". 

Ștefan STOENESCU, Coperta IV, Ispita labirintului, editura Karth 2014
 

"At�t de mic și singur

printre pereți de mucava pe care mucegaiul

a �nceput să vindece,

cu spori lansați �n ciudă,

iambi și trohei �n strai de-oximoron,

poetul, rătăcit �ntr-un costum de firmă,

și alungit �n umbra sa

ca un gutui uitat de toamnă..."

Astfel g�ndeam, privind coperta...

Dar, oare, poetul va �ntra �n labirint, sau ne păcăleste cu enunțul și ne ademenește, cum cu alte titluri, �n geografia unei lirici, c�nd scufundate �n tainele Atlantidei � de a cărei existență platonică d�nsul nu se �ndoiește � c�nd nemernic de cotidiene și implantate prozaic �n exilul unui spațiu de șură mică, șură mare sau șură universală...

Poeziile din acest volum sunt bucățele din firul Ariadnei, toarse la o șezătoare de fusul unui bărbat rătăcit printre frumoasele satului, răsucite cu șiretenie. Dacă nu ești destul de perspicace pentru a le pune cap la cap � și așeza vectorial � riști să ieși din propriul labirint, fără a intra in cel al Eului dănilean, asemenea unui ghepard orfan și namibian pus �n libertate prea t�rziu: dacă a m�ncat din paIma �ngrijitorului, fără a fi cunoscut dosul acesteia, el iși va marca teritoriul libertății nu peste Iimitele impuse de țarcul rezervației �n care s-a maturizat. Ideea pare a fi lipsită de logică, nu-i așa ? Dar există o logică a labirintului ?

Poate că unii din cei mai rapizi alergători ai savanei vor depăși aceste limite, la fel cum celelalte cărți ale poetului Dan Dănilă (dacă mă g�ndesc la sculptor și la al său Bacovia �mi vine să pl�ng de ploaie și plumb) se comportă at�t de diferit �n excursia lor prin literatura de limba rom�nă.

Fiecare din poeziile acestui volum ne sugerează pașii șovăielnici făcuți spre și prin ușa de intrare a ispitei, a labirintului sugerat ca o odisee obosită sub piele, un meninge pe care degetele �ncurcate �n propria umbră au desenat ceva ireversibil, o capcană desenată pe frunte cu s�nge uscat. Labirintul și / sau ispita sa sunt copacii adormiți, platanii �n care �ngeri și-au făcut cuibul, oglinzile de marmură din vechiul cimitir, dar și privirile leopardulul sau ale femeii indragostite (superbă comparație), coaja albă �n care melcul nu se va mai trezi primăvara, gogoașa de mătase neagră, ulițele care nu mai duc nicăieri, dar poate fi și melancolia, ochii verzi al iubitel, profilul feminin ca o răchita frumos arcuită, grămada de lut din atelierul de la subsol unde frăm�nta nuduri, vocea femeii modelată de prea multă iubire, elegia neterminată din care n-a evadat nimeni ca să poată povesti drumul �napoi.

Dan Dănilă creează lumi imaginare � doar e poet și nu critic bolnav de sine, care nu găsește rimă la orgoliu � pentru a-și localiza labirinturile și implicit ispita lor și a sa, de care doar astfel poate scăpa. El nu spune "piei ispită", el o trăiește cu seninătatea �ndrăgostitului plecat pe mare după comori pentru iubită (marea ca labirint cu parametri mereu �n schimbare), o pasează discret cititorului, iar c�nd spune: mereu mă voi pierde �n labirinturi, ultimul se va mira, va reciti poemele, pentru a căuta locul unde și retrăi clipa c�nd a cedat ispitei, alunec�nd el �nsuși �n labirint.

Confrate al meu, exilat din sau �n labirint, nu ești �ntotdeauna singur �n martie...

Walter JOHREND, �n 27 martie 2014, la lansarea cărții �Ispita labirintului�

"Despre Dan Dănila am auzit mai �nt�i pe la sf�rșitul anilor '90 de la Mircea Ivănescu � marele poet vorbea cu apreciere & căldură despre acest poet optzecist care, spre deosebire de congenerii lui colocvializanți pe model american, �l afecționa pe oracularul & reflexivul Rilke, din care de altfel a și tradus excelent. �ntr-un fel, gesticulația aceasta culturală a lui Dan Dănilă amintește de aceea a lui Ion Pillat � branșat la tot ce �nsemna revoluție poetică europeană �n interbelic, acela alegea conștient o formulă neoclasică care, născută gata bătr�nă, s-a dovedit totuși mai rezistentă dec�t multe ale contemporanilor săi. Tot astfel, poemele lui Dan Dănilă sunt născute cumva vechi; dar ele se vor �nvechi mai greu dec�t multe alte noutăți ale vremilor noastre."

Radu VANCU � Coperta IV, Ispita labirintului, editura Karth 2014

Atlantida din noi

Mărturisesc că p�nă de cur�nd nu știam mare lucru despre poetul Dan Dănilă. Document�ndu-mă �n vederea scrierii acestui articol am aflat că este sibian, că anul viitor va �mplini șaizeci de ani, că a debutat �n presa culturală �ncă din anul 1973, că din 1990 locuiește �n Germania, că a publicat p�nă �n prezent nouă volume de poezie și mai multe de traduceri �n limba rom�nă ale unor poeți germani (Rainer Maria Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg) și francezi (Fran�ois Villon) și că, �n afară de literatură, este preocupat de artele plastice (pictura și grafica). Faptul că absolut toate cărțile sale de poezie și de traduceri au fost publicate după căderea comunismului, �n anii agitați și plini de confuzie ai nesf�rșitei tranziții, multe dintre ele la edituri (probabil) sibiene, destul de puțin vizibile la nivel național (Thausib, Hermann, Leonberg), explică �ntr-o oarecare măsura absența acestui nume din discuțiile care se poarta �n țară privind poeții reprezentativi ai diverselor generații postbelice. �n ceea ce mă privește am descoperit poezia lui Dan Dănilă �n urmă cu vreo c�teva săptăm�ni, c�nd poștasul mi-a adus volumul acestuia, Atlantida există. L-am citit, mi-a plăcut și m-am apucat să scriu despre el. Am fost suprins sa aflu ca nu este chiar nou (a apărut �n anul 2011, la editura clujeană Limes), ba chiar că autorul a mai publicat după apariția lui alte două cărți, Sonetele din Suabia (Limes, 2012) și Dimineață t�rzie (Limes, 2013). De ce mi-a trimis autorul volumul din 2011 și nu pe ultimul, așa cum, probabil, ar fi procedat aproape toți poeții? Pot doar să bănuiesc că Dan Dănilă consideră acest volum mai reprezentantiv pentru personalitatea sa poetică. Oarecum firesc pentru un poet care a decis să traiască departe de țară și de tot ceea ce a constituit arealul existenței sale �n prima jumătate a vieții, lirica din volumul Atlantida există este una gravă, a marilor �ntrebări existențiale, rezultat al �nsingurării, �ndepărtarii de locurile și oamenii care i-au marcat viața, �nceputului �mbătr�nirii. Atlantida este continentul ascuns �n străfundurile sufletului fiecarui om. Relicve ale unor lumi demult dispărute ies la vedere c�nd nici nu te aștepți, zg�ndărite de vreo replică dătătoare de aduceri aminte sau de revelația produsa de vreun obiect ignorat pe vreun colț de etajeră. Dialectica dintre starea de spirit a eului liric și obiectul provenind din trecutele sale existențe nu este una simplă. Dacă de cele mai multe ori contemplarea trecutului transmite �n prezent o anumită stare de melancolie, la Dan Dănilă se �nt�mplă uneori ca o stare sufleteasca din prezent (tristețe, deprimare, melancolie) să trimită spre lumea demult dispărută a vreunui obiect care a supraviețuit miraculos timpului. Este cazul poemului Paharul: �Vinul acru al tristeților te umple/ ca pe un pahar ciobit, slinos, care/ a supraviețuit tuturor cutremurelor/ mutărilor și războaielor, valoarea/ lui pur sentimentală depășind tot/ ce se poate imagina. Din paharul/ ăsta bea cu plăcere bunicul, c�nd/ venea seara obosit de la muncă./ A căzut de c�teva ori de pe masă,/ vezi ciobiturile din talpa groasă,/ a picat mereu �n picioare, gresia/ din bucătarie nu l-a �nvins. Parcă/ au rămas niște amprente pe care/ nimic nu le mai poate spăla, de degete/ groase, acide, tari ca o menghină./ Niște umbre pe care nimeni n-are/ tăria să le ștearga, ca niște păcate/ despre care vor afla tot mai puțini� (p. 71).

Istoria acestui pahar este mult mai lungă și mai complexă dec�t a celor care �l contemplă astăzi. El este martorul mut al unor vremuri apuse, a trecut prin m�na unor oameni care nu mai există, dar ale căror amprente vor răm�ne vizibile �n eternitate, fără ca cineva dintre viitorii săi proprietari să le mai poată vreodată identifica. Lumea se schimbă cu repeziciune, comunicarea �ntre generații devine tot mai dificilă, puține lucruri din educația pregătită cu grijă de un părinte copilului său ajung să mai aibă vreo valoare �n momentul �n care acesta ajunge la maturitate. Drama lipsei de comunicare dintre părinți și copii, imposibilitatea conviețuirii lor �ntr-un sistem de valori comun sunt maladii grave ale lumii secolului XXI. Prăpastia care separă un intelectual (artist) provenit din mediul rural al secolului XX, de propriul său copil, posesor de tabletă, iphone, laptop și cont Facebook, la �nceput de secol XXI este insurmontabilă. Lumea de azi nu mai seamănă cu cea de ieri, dinamica vieții s-a schimbat, lucrurile despre care un părinte credea că vor conta pentru a grava personalitatea urmașului se dovedesc lipsite de relevanță. Momentele de inocență ale primilor ani ai formării răm�n �n amintirea părinților ca niște fotografii �n sepia ale unei lumi stinse, pe care au cunoscut-o sau au visat-o, dar a cărei realitate cotidiană nu va mai prinde viață vreodată. Durere, nostalgie, culpă, eșec, toate se �mbină �n mintea unui părinte care constată inevitabila �ndepărtare a fiicelor sale devenite adulte. �Oare c�t de bătr�n sunt acum pentru ele,/ dacă fetele mele pe care le-am �nvățat să meargă,/ le-am �nfășat, �mbăiat, legănat, plimbat cu bicicleta/ mea ruginită, pieptănat, dus la leagăne, la creșă/ la grădiniță, la teatrul de păpuși, cărora le cumpăram/ �nghețată și pantofi, le c�ntam, le arătam curcubeul/ leul de la grădina zoologica, colecții de fluturi și/ păsări �mpăiate, luna, stelele, cum să sufle �n păpădie,/ cum să facă lanțuri din păpădii (...) le-am mințit să fie cuminți, le-am dus/ �n excursie, cărora le-am spus povești,/ acum sunt/ femei/ și cred tot mai puțin din ce le spun, au viețile lor �n/ care eu nu am loc nici să stau �ntr-un picior, care/ s-au săturat de mine ca de un palton vechi sau de/ un disc zg�riat, care au aflat c�t de răi pot fi toți/ bărbații, c�t de important sau neimportant este/ orice tată, pe care le plictisesc, le enervez, care/ uneori se m�ndresc, alteori se rușineaza de mine/ și despre care mulți spun ca �mi seamănă, care...� (Mă �ntreb, p. 55).

�nstrăinarea, �nsingurarea, �naintarea �n v�rstă generează multă tensiune existențială și �ntrebări esențiale. Prin lirica sa din acest volum al maturității t�rzii, Dan Dănilă face trecerea de la a trăi viața, la a �nțelege viața. Istoria unei existențe umane este, aproape fără excepție, istoria unui eșec. La vremea bilanțului de final, sunt rarisime cazurile �n care sf�rșitul este pe măsura destinului ce părea promis �n anii tinereții. �Era cu totul alt mileniu, cu o altă lege,/ tot ne�nțeleasă, a alege sau a fi respins,/ parcă pe un alt tăr�m, cu votul criptic./ �n m�ndra modestie care-i doar a vieții/ chiar mă simțeam ales, leul cel t�nar/ cu inima mult mai mare dec�t coama� (Atunci, p. 82).

Există poeți care fascinează prin perfecțiunea formei, alții prin sensibilitatea trăirii sau prin bogăția imaginarului poetic. Dan Dănilă �și captivează cititorii prin greutatea existențială a �ntrebărilor pe care și le pune. Este un om al timpului prezent, măcinat de �ndoieli și copleșit de nostalgii, �n ultimă instanță un poet �n dilemele căruia se regăsește fiecare dintre cititorii săi. Atlantida există. Fiecare om �și poartă �n suflet propriul său continent pierdut și depinde doar de inteligența, sensibilitatea și curajul său să �l scoată la la lumină. Dan Dănilă a făcut-o, iar această carte este rodul temerarei sale descoperiri!

Tudorel URIAN, Revista ACOLADA nr. 9, septembrie 2013

Dan Dănilă � Atlantida*

Poezia lui Dan Dănilă este poezia dintotdeauna, aceea nepieritoare, nedependentă de mode şi modele, asimil�nd realitatea de dincolo şi de dincoace de fiinţa perpetuu interogativă, neliniştită, v�n�nd �mplinirea veşnic de neatins, ca o stea ce se depărtează din pricina expansiunii universului. El nu este singur şi pe căi nebătute, căci nu se poate trece cu vederea marele talent de traducător, portofoliul său incluz�nd pe Rilke, Villon, Aichelburg, Scherg, Roth � de fapt, un fin comunicator de poezie, cu o interpretare convingătoare şi minim �trădătoare�.
Demersul poetic al lui Dan Dănilă poate pleca dinspre existenţialistul Jean-Paul Sartre (din Huis clos, de exemplu): dacă �ceilalţi sunt infernul�, atunci paradisul este �n mine - deducţia e firească şi fertilă. Un existenţialism la fel de lucid, dar recuper�nd un alt umanism, mai cald şi mai trist: �Zilnic să tot aştepţi un noroc, vestea / care �ţi va schimba brusc toată viaţa. / Cum să tot arzi din tăm�ia luminii / at�t de departe de tainicul graal / precum o v�rstă repovestită atent / �ntr-un tablou triumfal. Dar nici măcar / nu poţi ghici �ntr-un asemenea destin / �ncurcat ca un nod gordian, răbdarea / e floare rară �n orice grădină. Un pom / etal�nd o ultimă frunză s-a sinucis/ fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu / fiecare anotimp părea tot mai trist / la capătul livezii.� (�ntrebare). El este �n lăuntrul ne�ncăpător, un călător căruia �i pasă că pleacă, dar nu poate poposi prea mult �n preajma aceloraşi lucruri / locuri � �mi-am luat rădăcinile / şi am pornit�, mărturiseşte �n Pasager.
Ceea ce acumulează şi păstrează este amprenta-amintire, memoria aromelor, luminii şi umbrelor, �vagi siluete�, �voci stinse�, �fotografiile scorojite� adunate �ntr-un �Arhipelag al tristeţii, lins de valuri, / muşcat de taifun, nepăm�nt al bipezilor, / vechi cuib părăsit.� (Pasager). E ceea ce poartă cu sine perpetuu, �n orice singurătate l-ar găzdui. Sunt elementele din care-şi compune un Paradis, un spaţiu al nedependenţei de
ceilalţi, al unei libertăţi visate, dar neatinse. Poetul [din] Dan Dănilă nu este liber, este �eliberabil�, iar �ncercările spre a atinge starea �nseamnă abateri �nspre naturi sălbatice, virgine: �Mă aplec să culeg şi afinele / dispar ca prin minune, visez / că iarăşi sunt prins la furat dude / cu buzele negre şi totuşi r�d / din copilăria mea temerară. / Sus e creanga cea mai bogată, / doar eu şi graurii vom adormi sătui. / C�nd mi se face sete, din ad�nc / răsună voci, prietenii iar mi-i aud / şi brusc trezit, pălesc ca o frunză. / Ştiu de unde vine dulceaţa, dar / de unde foşnetul acesta ciudat? / Din toate fotografiile scorojite / deschid ochii mirat. Aş putea refuza / să mai cobor vreodată printre voi / uşor visător, pe un fir de mătase / din această dulce livadă.� (La cules). Evident, căutarea v�rstei copilăriei, inocenţei irecuperabile este un surogat, o nevinovată minciună, pentru că, �Există �ntotdeauna un motiv să disperi�.
Odată pe an, Dan Dănilă pleacă de la Leonberg, l�ngă Stuttgart, locul �exilului� său, şi vine la Sibiu, la rădăcinile pe care le-a părăsit �n 1990. Iată o poveste a acestei călătorii rituale, aproape o re-iniţiere �n Misterii secrete: �Nici nu mai ştiu ce caut c�nd ies / o dată pe an din vechiul labirint / cu firul �n m�nă, aproape orb. / Măsor �nălţimea soarelui, apoi c�nt / obligatoriul imn la naiul din trestie / şi mă �ntorc �n măruntaiele păm�ntului / cald ca un taur sătul, adormit l�ngă iesle. / Nici deasupra, nici jos n-am stăp�ni. / Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci / care ar �ncerca măcar să mă oprească. / Oamenii poartă un fel de scoici negre / pe ochi de parcă lumina le provoacă / durere. Firul e plin de noduri, Ariadna / nu se mai vede, templele s-au prăbuşit. / �n piaţa �nsorită, invadată de porumbei, / un zeu desculţ vinde bilete verzui / chiar �n fata muzeului de artă.� (Labirint)
Aşa este, Poete, �Singurătatea �şi scrie legile ei / orice ai face te poartă de m�nă, / aproape servilă �ţi arată deşertul, / domeniile ei fără sf�rşit. (Astfel).
* Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011

Florin DOCHIA, Revista Nouă nr. 1 / 2012

inter nos. poezia - sinonimie a onticului


Cu un debut revuistic �n �ndepărtatul 1973 �n revista sibiană �Transilvania� şi cu botezul lui Ion Mircea şi al regretatului Mircea Ivănescu, Dan Dănilă nu se putea sustrage unei contaminări germane post-expresioniste �ntr-o afişată şi asumată tradiţie ardelenească verificată atunci şi istori-cizată �ntre timp prin experienţele �n vogă datorate unui Gheorghe Pituţ ori Nicolae Prelipceanu. Stă mărturie �ndeosebi lirica pe care o promovează acest ultim volum al său, Atlantida există, şi nu mă �ndoiesc că nici cele şapte plachete anterioare nu stau prea departe, �n ciuda unor denivelări mai cur�nd tematice dec�t stilistice.
Investig�nd fişa de autor, o astfel de �ncadrare taxonomică nici nu trebuie să surprindă: �n relativul dezgheţ al anilor şaizeci, resimţit cu acuitate �ndeosebi �n contextul promoţiei post-nichitiene, expresionismul german �n formele sale post- şi mai ales extra- doctrinare (Rilke, Trakl, Benn), a catalizat, �n accepţia blagiană a termenului, poetica rom�nească şi, �n special, pe cea ardelenească.
Faptul s-a petrecut nu numai printr-un contact cu aceşti mari lirici c�t şi prin c�ţiva congeneri lingvistici ai lor, id-est autori autohtoni de expresie germană, influenţă ce a acţionat, norocos de benefic, alături şi, uneori, �n conivenţă cu vena de extracţie avangardistă, �n latura sa oniric-ermetică, �ntr-o tradiţie ce mergea de la Char şi, imediat, Michaux dar care trecea, nu mai puţin norocos, prin grile autohtone, atunci redescoperite şi resemnificate, de la mai �ndepărtatul Vinea şi p�nă la Dimov ori Gellu Naum.
Din capul locului se cuvine relevată o impresie cov�rşitoare a poeziei lui Dan Danilă: un sentiment de apăsătoare fragilitate, a fiinţei, a vieţii, restituită unei sintaxe lirice �ncruntate, cu puseuri stilistice de o gravitate asumată, de parcă tonalităţi bachiene şi-ar face loc, nu fără o discreţie abia camuflată, �n pliurile unei stilistici particulare.
De aici, trimiterea la o poetică a reflectivităţii, pusă �n relief de voluptatea cu care autorul se lasă angajat de jocurile unei meditaţii, deschis şi, aş spune, programatic grave, din care ne iscodesc interogaţii şi dubitaţii asupra marilor aspecte ale vieţii şi ale finitudinii. �ntr-un poem intitulat Astfel, discursul ţinteşte aceeaşi nostalgie ce constituie toposul major al volumului: singurătatea, care scriindu-şi �legile ei�, devine o �nsoţitoare intrigantă, indic�nd un deşert care altceva nu vădeşte dec�t acel punct dureros pe care un destin capricios l-a abandonat undeva �n urmă, din moment ce ea, singurătatea, �te abandonează pe mal, promiţ�nd / că o să revină cur�nd�, �ntr-un peisaj alienant cu �putrede / alge, scoici, cimitire marine�, iar �cătuşa� invocată, �n absenţa motivaţiei sentimentului de claustrare (�dar nu vezi nimic la �ncheieturi�), alimentează p�nă la fior senzaţia de pierdere identitară; astfel, ceea ce instituie şi susţine puternic sensul unei tristeţi iremediabile se reduce la un grup nominal � �o f�nt�nă, o casă cu prispă� � �n care intuiţia lasă deschisă �ntreaga captaţie a locului natal sfid�nd prezentul memoriei. Un z�mbet, a cărui identitate e transferată �n interogaţie (�Oare cine �ţi z�mbeşte de la fereastră?�) prefaţează, dureros, regăsirea �n acelaşi peisaj �alogen�, cu �poduri de fier, un peron / vertical, un oraş cu femei��, configur�nd �alt cer�, pe care niciun nălucitor �voal de mireasă� desprins din ghearele amintirii nu-l poate anula.
Ca �n mai toate poemele acestui volum, nu lipseşte o tonalitate confesivă ce funcţionează asemenea unui diluant menit să contrapuncteze tonalitatea excesiv gravă prin care actantul liric �şi denunţă trăirile diluviene. Cum spuneam, subiectul, ca persoană, se eschivează �n acel �tu�, acut impersonalizat, el se mută, �ntr-un joc de alternanţe, �n alter-ego-uri disipate elementar �ntr-un cosmos care, deşi atins şi el de procesul degradării, �şi păstrează o stabilitate �atlantidiană�, rest de speranţă pe care numai o vagă instanţă a imaginaţiei retrezite �ntr-un prezent insidios o mai poate alimenta.
C�nd discursul revine �n prima persoană, asumarea identităţii periclitate capătă directeţea necesară: �Tot ce uitam �n somn se adăuga dimineţilor/ cu tinere stoluri, totul părea că se repetă la infinit, / deci cu toată neliniştea mi-am luat rădăcinile / şi am pornit��. Sensul exilului, fie şi voluntar, se �ncarcă de tensiuni exodice � �C�nd eşti veşnicul apatrid sau pasagerul/ clandestin de pe arcă�� � salvarea o reprezintă visele ce �par mai statornice / dec�t piatra, dec�t zidul caselor părăsite��
Poemele abundă �n notaţii fruste (�Vedenii cu stoluri de păsări tinere migr�nd / către un ţărm necunoscut. Prietenii devin / nişte vagi siluete �n noaptea dinspre babord, / iubitele voci stinse de cornuri de ceaţă�� etc.), rareori, ca �ntr-o deşteptare pe verticala memoriei, actantul liric revine, �n aceeaşi figuraţie slabă, cauzată de timpul fugace, �n regăsiri identitare facilitate tot de elemente ale unei naturi �n proces degradant � şi ea (�Un pom/ etal�nd o ultimă frunză s-a sinucis / fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu / fiecare anotimp părea tot mai trist la / capătul livezii.�): �Fiecare pom eram eu / şi fiecare frunză o �ntrebare��
Traducător al lui Villon, dar şi al lui Rilke, Dan Dănilă �mi pare departe totuşi de directeţea neliniştită a discursului puternic metafizicizat al autorului �Elegiilor duineze�; mai cosubstanţializat traklian, mai degrabă; �nt�i de toate, Eul, ca Subiect tare, lipseşte �n această lirică, apare, ce-i drept, ici-acolo, un tu disimilat �n varii ipostaze, rămas, aşa-zic�nd, nedeclinat, abscons, care, nefiind identificabil �n zona vreunei divinităţi, religioasă ori orfică cum o fi, sf�rşeşte prin a conota o quiditate de natură cosmică, verificată �n substanţa unei naturi ce stă ca punct de referinţă pentru un punct nodal fixat �n nostalgie.
Exilul � voila! � Subiectului n-are aproape nimic, �n cazul acestei poetici ce-şi caută originalitatea �n dispreţul modei derizionismelor şi a teribilismelor supralicitate ludic, din lesturile unei g�ndiri atinse de surparea metafizicului prin exaltarea acelei g�ndiri slabe vattimiene: exilul, al Subiectului şi al Lumii deopotrivă, capătă aici măsura unui act asumat pro domo sua, o răsturnare a lucrurilor, un fel de a �ntoarce spatele cosmogoniei ştiute şi a resuscita, �ntr-o imaginaţie rămasă ca ultim şi sigur punct de sprijin, acea Atlantidă căreia i se strigă că există.
Aşadar, Atlantida există şi pentru a restitui speranţei restul de tonic de care se pare că mai are �ncă nevoie. Atlantida nu-i, se �nţelege cu uşurinţă, nici continentul ipotezei pierderii, nici metafora vreunui g�nd risipit prin ţăndările Metafizicii demise. Este, doar, un loco dolenti, �nsă cu at�t mai dureros, cu c�t intersectează şi tulbură destinul unui poet ce meditează pe meterezele unei destrucţii a fiinţei �nseşi surprinse �ntr-un moment de maximă tensiune.

George POPESCU, Mozaicul nr. 2 / 2012

Reinvent�nd Paradisul

�Dan Dănilă este poet, traducător şi artist plastic sibian, născut �n 1954. Debutează �n presa literară �n 1973 �n revista Transilvania. Este autorul a şapte volume de poezii proprii şi a şase volume de traduceri din Rilke, Villon, Aichelburg, Scherg, Roth. Prezent �n numeroase antologii şi �n presa literară internă şi internaţională cu poeme proprii, traduceri din germană, engleză şi franceză, proză, eseuri şi lucrări de pictură şi grafică. Membru al USR, filiala Sibiu şi al Exil-P.E.N. din Germania. Trăieşte �n Germania din 1990.� Aflăm de pe foaia de gardă a volumului de versuri publicat la Editura Limes, Cluj-Napoca, �n 2011, �n Colecţia Magister.

Poemele din Atlantida există spun fiecare, �n rama-i meşteşugită, o poveste, căci pasta lirică se desenează pe o p�nză narativă, iar fiecare poveste �nrămată este parte a unui tablou-puzzle mult mai mare, reprezent�nd regăsita Atlantidă. �Orice ramă / te obligă, �ţi arată limitele, dacă nu le ştiai.�

�Punerea �n scenă e arta distanţelor�, spune un ghid al Grădinilor Palatului Louvre. Dan Dănilă are acest dar, el este un jongleur cu distanţele, dar şi cu sunetele, miresmele rare, culorile catifelate. Acestea sunt cărămizile lumii pe care o ridică, sunt bulbii preţioşi din ai căror lujeri şi muguri fantastici se ţese un labirint de senzaţii, căci poetul este arhitectul grădinilor lirice suspendate �n deşertul prezentului rămas pradă amăgitoarei Fata Morgana, poeme-grădină strălucind sub metafore ca sub rouă. Poetul este topograful memoriei străzilor �spectaculoase, �nguste sau abrupte, aplecate sau �ntortocheate... c�nd scriu, din memorie răsar cam toate străzile pe care le-am străbătut, şi cele neasfaltate, de la ţară, pe care umblam desculţ c�nd eram copil�, mărturiseşte Dan Dănilă. �Sunt străzi acestea, ale poeziei�, pavate cu amintiri despre o altă or�nduire, mai presus de praful st�rnit de paşii trecători, sunt poeme-străzi, fiecare cu alt nume, fiecare cu altă poveste, fiecare cu alt traiect, cu alt destin, mărginite de umbre, caligrafiate de soare, fiecare duc�nd altundeva şi totuşi �n acelaşi loc: acasă. Dar este, oare, acest acasă acel abri, cămin, adăpost spre care t�njeşte orice călător? Sau este doar o altă Fata Morgana? Poetul este naufragiat �ntre Est şi Vest �Naufragiaţii se recunosc / �n oricare port al lumii, poartă aşchii din crucea / catargului şi o anumită vinovăţie de supravieţuitori� şi despuiat de iluzii �Nici o patrie nu e mai presus şi nici / un turn crenelat nu e cel mai �nalt �n inimă�. Pe aceste străzi, pe aceste alei de grădină, poetul se plimbă cu o bufniţă pe umăr. Nu, nu este bufniţa Minervei, ci aceea a zeiţei tristeţii care �şi desfăşoară spectacular frăm�ntatele tristeţi p�nă la zorii �aprinşi pe care tot mereu �i destramă / cocoşii�.

Permanenta căutare a Ideii, a Idealului şi realitatea ��ngerilor falşi (..) b�ntuind coridoarele sufletului� sunt sursa de tensiune, de contrast care ritmează volumul prin raporturile dintre plin şi gol, dintre tristeţi laminate şi pelerinaje �n copilărie, �n Orient sau �n Arcadia, rezultatul fiind o polifonie a cappella a răspunsurilor.

Lirica lui Dan Dănilă preferă cuminţenia formei, fără a vorbi �nsă despre tufe de roze. Titlurile poemelor sau ale tablourilor, străzilor sunt fiecare �n parte �ntrebări existenţiale, teme esenţiale, neperisabile deci, cărora neliniştea căutărilor le-a dat o patină delicată. Uneori, o mai bună filtrare a accentelor livreşti ori a nuanţelor uşor emfatice ar nuanţa linia melodică a unora dintre poeme, autorul lor neput�nd fi �nsă bănuit de poză ori preţiozitate.

Din instinct de supravieţuire, Dan Dănilă reinventează Paradisul. El desenează o hartă, drumuri la fel de sinuoase şi pe care se desfăşoară călătorii la fel de aventuroase şi �nvăluite �n mister precum cele de pe Drumul Mătăsii. Dar Paradisul este unul altfel, nu decrepit, ci postmodern, este Paradisul unui singur om �nsingurat, claustrat �n propriul cerc: �Nici deasupra, nici jos n-am stăp�ni. / Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci / care ar �ncerca măcar să mă oprească�.
Volumul Atlantida există este un atlas al grădinilor şi străzilor interioare, o călătorie �nspre �timpul şi spaţiul dintre tine şi / celălalt frate geamăn, ascunsul inimii�.

Toate drumurile duc spre Atlantida, ne spune Dan Dănilă. Căci Atlantida există. Este celălalt nume al singurătăţii"

Andrea HEDEȘ, Luceafărul de dimineață nr. 2 / 2012

    "De la Platon �ncoace multă lume a crezut �n existența Atlantidei. Dan Dănilă se numără și el printre susținători, dar �ntr-un fel mai aparte. Pentru el Atlantida e o mefaforă. Atlantida este poezia care stă �scufundată� �n oceanul lumii acesteia și �n fiecare dintre noi.
    Admir mai �nt�i dimensiunea metaforică a mesajului transmis �ncă din tiltul acestui volum care este, cu siguranță, printre cărțile de poezie cele mai bune apărute �n ultima vreme. �Atlantida există� (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011) este a opta carte a poetului (toate scrise �n limba rom�nă, deși trăiește �n Germania din 1990). Ajuns la deplinătatea maturității creatoare de la volumul precedent, �50 de poeme�, după un travaliu poetic exersat și ca traducător, cu �Atlantida există�, Dan Dănilă realizează o schimbare �n sintaxa discursului său poetic, combin�nd, sub aparența unei �lejere comunicări�, sensibilitatea poetică spontană și instinctivă cu cerebralitatea lucidă, mai mult reflexivă dec�t livrescă. Și-a propus transformări �n �tehnologia� poetică cu poeme �n proză �n care lirismul străbate pe alte canale și are alte �coduri�. Imaginarul poetic e fie panoramic, fie �n detaliu și fiecare �formă� a lui se completează reciproc una pe alta.
    Dan Dănilă a ajuns să nu mai aibă prejudecăți prozodice sau de abordare poetică, știe să-și tempereze patetismul cu totul elegiac sau reflexiv restabilind echilibrul poetic. Nu știu ce poeme să recomand din această carte, pentru că �n �ntregime cartea e o reușită. Cititorul se convinge cu ușurință că �Atlandida� chiar �există�.

Silviu GUGA, Algoritm literar nr. 5 / 2012

    "Dan Dănilă este un poet foarte interesant pe care eu reuşesc să-l descopăr abia la cea de-a opta carte de poezie, deşi s�nt un ins care �ncearcă pe c�t poate să se ţină la curent cu mersul literelor la rom�ni. Pentru situaţia ca atare �nsă, poate, nu s�nt doar eu vinovat, ci şi contextul anilor tranziţiei. Plecat din Rom�nia �n Germania �ncă din 1990, poetul a debutat aici �n 1993, �n plină efervescenţă politică, ca să spun aşa, c�nd literele erau foarte greu vizibile. Ca să nu mai spun că, la peste douăzeci de ani de la schimbare, nu avem �ncă o reţea naţională de difuzare, altfel �nc�t găsirea unei cărţi ori ţine de noroc, ori e o adevărată aventură. �n fapt, am această carte �n m�nă doar datorită faptului că cyberspaţiul a reuşit la un moment dat să ne facă legătura. Următoarele cărţi le-a publicat tot �n ţară, laolaltă cu un număr de traduceri din germană şi franceză, �n general din autori �grei� şi dificili, dacă ar fi să ne g�ndim doar la Rainer Maria Rilke sau Fran�ois Villon.

    La cel de-al optulea volum de poezie, Dan Dănilă mi se pare un poet puternic, pe deplin format, care nu scrie doar din talent nativ � pe care �l are cu prisosinţă � ci şi dintr-o solidă cultură poetică asimilată �n cel mai natural mod cu putinţă. Nu mă miră că a ales, de pildă, să traducă Rilke � nu mă refer aici la anumite ecouri din poezia marelui austriac, citate livreşti p�nă la urmă, ci la o vizibilă consubstanţialitate a formulelor lirice. �nsă nu doar din aceste motive mi-a plăcut cartea lui Dan Dănilă, ci şi dintr-unul care ţine de obsesiile noastre comune, Orientul, Mediterana, probabil mările calde, chiar şi mările amniotice, şi culturile vechi �n general.

    Mă g�ndeam ce să citez, astfel �nc�t cuvintele mele de �nt�mpinare să aibă acoperire. După mai multe ezitări şi răzg�ndiri, optez pentru Final, poemul de la capătul cărţii: �Moartea din poem şi din imperiul vieţii / ca o rimă rară la un ultim vers. Dintr-o / dată totul s-a şters, s-a �ntors �n călimară. / Ereţii pe cer rescriu definiţia unui zbor / fără pradă, tot ce clădim visează să cadă / cu zgomot asurzitor. Moartea omului de / zăpadă cheamă florile de cireş, cei aleşi / �şi coboară privirile să nu vadă c�nd ieşi. / Mai uşor e să povesteşti visul dec�t viaţa / cu faţa �ntoarsă spre sine, c�nd te iubeşti / �ntr-o farsă reinvent�nd paradisul. E bine / să creşti �ntre unităţi de măsură, printre / animale materne cu puii �n gură. La ţară / e moartea uşoară, e viaţa mai viaţă afară, / abia apoi să citeşti cum se iese elegant din / poveşti şi să-ţi pese. Scrii rimat dacă poţi, / rima dă plopilor soţ, te leagă de cuvinte. / O ierţi mai uşor dacă e rea sau te minte�.

    Acum, dacă tot ne-a �nlesnit cyberspaţiul �nt�lnirea, va trebui să caut şi celelalte cărţi de poezie ale lui Dan Dănilă � şi măcar traducerile din Rilke, desigur! Da, Atlantida există!

Liviu ANTONESEI, Timpul, Iaşi, sept. 2011

DAN DĂNILĂ, ATLANTIDA EXISTĂ
"Şi eu mă g�ndesc /(mă - pe mine � g�ndesc!) că Atlantida există. Iar despre Dan Dănilă ştiu / am aflat că este un traducător (a tradus din baladele genialului hoinar Francois Villon), poet, artist plastic, un sibian prezent �n mai multe antologii de pe toate meridianele, cu diverse �inserţii� de poeme sau de proză, cu lucrări de pictură sau de grafică, dar şi cu traduceri. Pare un om peste care nu s-a revărsat doar harul, ci toate harurile. Un optzecist fericit, care a semnat şase volume de traduceri din Rilke, Roth etc. Şi un om pe care mi-ar plăcea să �l �nt�lnesc."

Mihail GĂLĂȚANU, eFINANCE

"Dan Dănilă propune cititorului timpul meditaţiei asupra marilor teme ale existenţei, pentru care nu mai avem timp de contemplare. Un anume duh al dozării, o �facultate� creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi, imagini neobişnuite, atitudini, �nclinări şi accente proprii. Poetul ştie bine c�te zile şi nopţi �i trebuie pentru a traversa Universul care se contractă sau se dilată, c�t cer �i trebuie pentru albastru, c�te ciuturi pentru f�nt�na pe care toate gurile �nsetate o părăsesc, c�te ramuri noi pentru verdele din capătul livezii, c�te �ntrebări pentru umbrele albe din zări, c�te boabe de nisip pentru insula pustie. Tocmai de aceea doreşte cu disperare să facă ordine �n lumea aceasta ca o iubită care uită prea repede. Dan Dănilă scrie ca şi cum ar c�nta. Lire s�nt poemele �nseşi. Şi ce muzică poate fi mai frumoasă dec�t c�ntarea �nc�ntărilor de metafore? Sentimentele, �ndoielile, nedumeririle, pasiunile, �ntrebările, puritatea adesea miraculoasă, timpul incert, caleido-scopic, masa impulsurilor �nt�mplătoare, toate dau un spectacol concertant, sub ele şi dincolo de ele stăruie armătura unui tipar despre care se poate vorbi �n superlative: �Căut�nd o lumină care mi-a scăpat ieri / altădată şi mi s-a rostogolit la picioare / fără zgomot ca o pisică orbitor de albă. / Nu eu aş fI scos-o din anonimat, ci ea / pe mine, fiind mai dinainte prin lumea / noastră, martor imparţial al adumbririi. / Cu o anumită graţie a iubirii de sine �n / orice oglindă, oric�t de mată, aproape/ oarbă la gesturile chemătoare ale unui / jongleur cu făclii.� (Atlantida există, Editura Limes, Cluj 2011)

Maria Diana POPESCU, Agero, Stuttgart, 14 iulie 2011

"Elegii, �n fond, poemele lui Dan Dănilă spun povestea omului, pendul�nd �ntre glorie şi nimicnicie, apoteoză şi mizerie, măreţie şi decădere, dar şi povestea sinelui marcat de sentimentul timpului, de frisonul �nstrăinării, de sastiseala de toţi şi de toate, de dorul comunicării tainice, simple şi profunde cu aproapele... Alteori epicul confiscă �ntreg spaţiul poemului, care devine loc al confesiunii totale, dezarmant de sincere, de fără protecţie. �n toate aceste ipostaze, poemele lui Dan Dănilă sunt ziceri salvatoare, căci sunt �nzestrate cu puterea misterioasă de a resuscita fr�nturi dintr-un ţinut fascinant, scufundat �n memorie".
(Atlantida există, Editura Limes, Cluj 2011)

Mircea PETEAN, site-ul Editurii Limes, 4 iulie 2011

"Pentru Dan Dănilă, expresia plastică e aidoma unor cristale pe care le simte �cu porii şi limba�, de care auzi doar ��n tratatele de arhitectură sau �n cărţile de poveşti� (ca �n poemul Ultima Thule). Această ambivalenţă �l păstrează pe poet, p�nă la sf�rşitul lecturii, �ntr-o zonă enigmatică, �n care o anume geometrie sau fizică paradoxală a textului generează o senzitivitate intensă şi oarecum frustă, de natură �nsă să declanşeze o imediată legătură cu cititorul, gener�nd neaşteptate resurse de simpatii. Rezultatul acestui joc de-a intimitatea poetică, autor-cititor, este �nsă �n favoarea discreţiei, obiectivităţii şi distanţei, ceea ce conferă poemelor senzaţia de ambivalenţă ermetică de care vorbeam. Odată depăşite �nsă aceste obstacole, cititorul descoperă un spaţiu poetic mai larg pe interior dec�t părea pe dinafară, locusuri privilegiate, �paradisuri� �n care părţi ale lumii �ncă nu se vor fi disociat."

Horia DULVAC, Omniscop, 3 iunie 2011

...�Oferta poetică a volumului e substanţială. Nu copleşeşte prin amploare, atrage prin expuneri şi formulări ingenioase. Poate prilejui publicului, care a parcurs cartea, �ncă surprize. Spaţiul �ntre textul de �nceput, �ntitulat �Poemul", şi ultimul vers al poeziei finale �Epigon" ţine �n rezervă amănunte neobservate la prima lectură.
Multe pot fi desprinse din versurile situate �ntr-o largă acoladă. Ea este deschisă de poemul �Inscripţie", debut�nd cu cuvintele �Doamne, m-am săturat de..." (p. 25), şi �ncheiată de �Inscripţie II", av�nd �nceputul �Aş vrea să nu mai vorbim despre..." (p. 49).
Caracteristica poemelor din volumul recent este sobrietatea lor. Ele nu apelează la o gesticulaţie bătătoare la ochi. Anecdoticul este redus. Găsim doar puţine localizări, şi cele peste care dăm, mai mult trebuiesc ghicite, deduse din context, dec�t recepţionate ca repere franc numite, identificabile cu uşurinţă.
Sibiul e mai puţin prezent dec�t �n alte volume de versuri ale lui Dan Dănilă, o reacţie relativ firească, decurg�nd din dezechilibrul provocat de faptul că d�nsul se află de două decenii departe de oraşul său natal. (Domiciliat �n Germania, Dan Dănilă este la distanţă, �n ciuda revenirilor, a vizitelor legate de circumstanţe familiale).
Poetul schiţase c�ndva (�n volumul de debut) raportul vădit unilateral dintre el şi locul de baştină. Citez: �Oraşul pe care-1 port �ntr-un cufăr / şi nu-mi trimite carte" (�Oraşul" �n volumul �Dintr-un sertar", Editura Thausib, Sibiu, 1993, p. 65).�

Joachim WITTSTOCK, 15 Iunie 2010, Laudatio la obţinerea premiului �Cercul literar de la Sibiu� al U.S.R. Filiala Sibiu pentru volumul �50 de poeme�
 

�Pe Dan Dănilă nu prea �l prinde gravitatea şi totuşi o practică. El dă impresia unei pudori care-l opreşte să facă tumbe c�nd �i vine să le facă. Uneori se apucă să scrie cu rimă şi ritm, deşi este evident că ele �l constr�ng să �şi prefacă adevărata natură. Nu că n-ar şti să le utilizeze, �n general Dan Dănilă este un poet tehnic, bine şcolit, capabil să adopte orice variantă de discurs. Capabil de poezie densă, deşi fără mare anvergură, autorul celor 50 de poeme, relativ scurte toate, mai tr�nteşte uneori c�te-o dulcegărie, c�nd �şi aduce aminte de lirism, �nsă �n general controlează bine textul şi, c�nd uită că vrea să emoţioneze, chiar emoţionează��
(50 de Poeme, Editura Timpul, Iaşi 2009)

Horia G�RBEA, Luceafărul de dimineaţă Nr. 25-26 / 2010

"...Recentul volum, limitat la 50 de poeme (Ed. Timpul), atestă preferinţa lui pentru forma �ngrijită, �n care nu aduce noutăţi faţă de ceea ce ştiam. El se mişcă lejer �n cerinţele unui tipar clasic, de o anume migală formală, de un anume meşteşugărism care poate constr�nge. Dar nu la el, dec�t că rima fiindu-i adesea inspirată de cuv�ntul relaţionat, oblig�ndu-l la noi stăp�niri lexicale, altfel ignorate..."
(50 de Poeme, Editura Timpul, Iaşi 2009)

Titu POPESCU, Jurnalul literar Nr. 1-6 / 2010

 "Dan Dănilă e un poet scrupulos şi elaborat, cu o caligrafie suavă, �nflorită cu subtilităţi care urmăreşte trecerea timpului �ntr-un ritm propriu, din exil, �ncerc�nd, pe de altă parte, să răm�nă pe coordonatele liricii rom�neşti. Traducător atent din lirica germană (Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg) şi franceză (Francois Villon) el se află la al şaselea volum personal. Calendarul poetic dă expresie unei mitologii personale extrasă din experienţa unui călător prin timp şi anotimpuri, a unui rătăcitor melancolic prin alte spaţii culturale cu care ne face cunoştinţă:(....)"
(Calendar poetic, Editura BrumaR 2006)

Gheorghe MOCUŢA, ARCA nr. 4,5,6 / 2008

�Nu ştiu ce ai da ca să �ţi recapeţi / vechea credinţă � la loteriile vieţii / naivi acei ce doar speranţe c�ştigă�, scrie Dan Dănilă �n primul poem al recentului său volum, Calendar poetic, apărut �n toamna lui 2006, la Editura timişoreană BrumaR. Editorul Robert Şerban a dat celor 68 de pagini cuprinz�nd 56 de texte, o excelentă prezentare grafică, la care ilustraţia pentru copertă, aparţin�nd şi ea autorului, aduce un plus de gust artistic. �Preferi răspunsului �ntrebarea / la care doar inima �ndrăzneşte / �ntr-o fabuloasă insomnie [�] / preferi răspunsului �ntrebarea / iar absintului privighetoarea� Percepţia limitelor cărnii şi s�ngelui, ca o adiere de teamă adumbrind conştiinţa, frisonează ad�nc luciditatea poetică trează analiz�ndu-şi devenirea, transfigurarea, m�ntuirea prin cuv�nt, regăsirea �n patria literei: ��n trup alungat dintr-o celulă / �n alta, ignoram ieşirea � / doar carne, doar �ntrebare / alerg�nd spre ispitele zilelor��, sau: �precum cărţile noi � coperţi uşoare / te cuprind �ntre răsărit şi amurg, / �ţi măsoară �mprejurul carnal / răsfoindu-ţi toate obsesiile / şi te răstignesc printre piscuri / de cuvinte�, sau: �dacă ai auzi deodată atomii, / cum toarce materia �n s�nge, / viaţa ta, un fruct prea �nalt // ar curge r�uri prin cărţile iubite�, sau: �eu am văzut templul din carne ivit / precum viaţa care ţ�şneşte din st�ncă / cu nădejdea mai subţire ca firul de aţă / l�ngă apa iordanului c�nd m-am oprit�. Aflat �ncă aproape de cumpăna apelor vieţii, uşor trecut de 50 de ani � dedicaţia tipărită pe volum: pentru Stela este a unui proaspăt bunic pentru nepoata sa dint�i � poetul Dan Dănilă, membru al Uniunii Scriitorilor din Rom�nia, ne dăruieşte prin Calendar poetic cea mai bună carte a sa de versuri de p�nă acum. Anamnezele poetice ale volumului sunt consistent �nstărite cu substanţă lirică. Discursul poetic, al vastităţii amintirii calme, are liniştea �nţeleaptă a echilibrului regăsit.  Speranţă, iubire, credinţă neabătută �n cuv�nt, topesc tristeţea şi suferinţa �n arome ad�nci, de vinuri vechi, putere liniştită: �fabrica de martiri intră �n schimbul trei - / mă duc să dorm pe atolul pustiu / cu plaje fosforescente din solzi de peşte, / mă duc să �not printre delfinii / albaştri, nemeritaţii noştri prieteni��, sau: �eu �i trimit file aproape albe, desene �n creion (pixul curge) / şi pentru că nu-mi place politica / uneori c�te un poem scurt, ca o implozie��.
O temă insolită pentru un poet tratează Dan Dănilă, traducerea de texte, din preocupările literare ale autorului acestor versuri care a transpus �n rom�neşte c�teva volume din Villon, Rilke, Georg Scherg, Wolf von Aichelburg: �să explici gustul curmalelor / unor m�ncători de cireşe / sau nevăzătorilor, simfonia / unui tablou de el greco�. Sper�nd că poetul mă va ierta pentru amestecarea certărilor de mai sus �n textul despre cartea sa, cum şi noi iertăm greşiţilor noştri dar nu-i lăsăm să uite cu totul, dăm glas textului unei scrisori deschise pe care Dan Dănilă o adresează tuturor: �Patrie care mi-ai ajuns la os, / nu vrei să mai �ncapi �ntr-un cuv�nt, �n tine timpul moare cu folos / c�nd viaţa e sorbită de păm�nt // un loc comun de plaiuri şi noroi / ce �ndulceşti blestemele cu graiul, / o vale cum nu-i alta mai de soi / căci peste tine se-nfiripă raiul // tu nu răspunzi la �ntrebări, le pui / cu fiecare doină fără nume, / iar muntele pe care astăzi sui / e fundul mării �necat de spume // �n fluiere de os c�nd jubilezi, / morţii z�mbesc sub holdele de maci; / mă jur pe cerul tău dar nu mă crezi, / de dor eu strig şi tu departe taci��.
(Calendar poetic, Editura BrumaR 2006)

Mihai POSADA, Acum, nov. 2006

..."Dan Dănilă este un bun m�nuitor al versului clasic, al spectacolului liric (fiecare poem este un mic spectacol), al g�ndurilor frumoase doldora din poemele sale. O anume lehamite a neantului care ne bate la uşă �i acutizează existenţa. Neliniştea din cuvinte este de fapt un mod de a trăi fiecare clipă, chiar de a o savura, la maximum. Dan Dănilă stie să vadă cu claritate cum �oglinda lacului se umple de lumină�. Autorul este b�ntuit de o tristeţe optimistă, cum se poate vedea şi din poemul de �ncheiere a acestei cărţi: �Mă voi retrage �n insula tăcerii / c�t de cur�nd, fără prea mult bagaj, / nu am să iau iubită şi nici paj / ori lucruri scumpe, amăgeli vedenii // iar biblioteca am lăsat-o �n gaj / c�nd mă-ncolţiră rudele averii � / o să-mi adun bocceaua de curaj / şi voi porni c�nd �nflori-vor merii�� (***, p. 58). O poezie curată, limpede, cum �i stă bine unui poet, scrie �n această carte Dan Dănilă."
(Neliniştea din cuvinte, Editura Galateea, K�nigsbrunn 2004)

Emilian MARCU, Convorbiri Literare, septembrie 2006

 
"Poeme ale reţinerii delicate, �n care hiatul spunerii invită la colaborare sufletul, �l implică pe cititorul avizat a relua de cealaltă parte firul de rezonanţă al poemelor, incitat de estomparea voită a spunerii, aflată �nsă dincolo de o pură abilitate a sugerării. Gratuitatea mesajului e doar aparentă, ea masc�nd o sensibilitate crepusculară, marcată de burgul medieval al copilăriei, ce transpare mereu �n actul rostirii poematice, inculcat �n aluzii fisurate aidoma celor de pe vechile ziduri. Dincolo de insinuările acestea ale memoriei afective, se răsfr�ng umbrele eticului, nelipsite, reverber�nd �n fiecare din poemele cărţii, deşi modul lor de reflectare �şi menţine atributele individualului."
(Neliniştea din cuvinte, Editura Galateea, K�nigsbrunn 2004)

 Andrei ZANCA, Galateea Nr. 5 / 2004

�Stabilit de ceva timp �n Germania poetul şi pictorul (sau cum doriţi: pictorul şi poetul) Dan Dănilă, originar din Sibiu (Rom�nia) şi-a lansat ultima carte de poezii pe Internet. �n acest scop Domnia Sa şi-a invitat cititorii la eveniment, fireşte, prin e-mail. Gestul pare donquijotesc dar nu este. Dimpotrivă. Este un gest temerar şi pionieresc. Cu o superbă copertă desenată de el �nsuşi, cu desene deasemeni originale, ilustr�nd cele cincizeci şi trei de poezii din noua sa carte: �Fals tratat despre seară� Dan Dănilă se recomandă un artist complex şi un poet oarecum paradoxal. Poezia sa nu se revendică din moda zilei, mai precis din poieticele optzeciste, nouăzeciste, milenariste, sau cu alte cuvinte din prea mult controversatul postmodernism al generaţiei sale; opera lui este contemporană maeştrilor iubiţi, cu alte cuvinte tradiţiei Poeziei, cum pertinent remarcă unul din criticii săi, Mihai Posada, după ce observă că �atmosfera generală pe care o degajă pseudo tratatul vesperal al lui Dan Dănilă este a delicatei adieri a amintirii, prin aburul f�nului �ntors de
coarnele melcilor... � Ne�ndoielnic, pictorul va fi ştiind că � peisajul este un colţ de natură văzut printr-un temperament �, dar poetul Dan Dănilă este şi nu este ceea ce am putea numi un peisagist / respectiv un pastelist. � uit�nd chipul visat, fara sa vreau, / am desenat acelasi copac cu ochi verticali de menestrel ascuns �n coaja lăutei, / cu grijă să aşez undeva aproape / de umbra cea mai ad�nca, / lumina cea mai curată, cum ni se povestea... � Ut pictura poesis... dar ochii de menestrel, verticali, din coaja lăutei, adaugă la acestea şi dimensiunea muzicii... �n afara acestor desene �n alb-negru văzute pe sticlă, foarte moderne, nu avem �ncă nici o ştiinţă despre tablourile pictorului Dan Dănilă; ciudat ar fi totuşi că plastica poetului se absoarbe unei reverii melodice dintr-un plan secund, iar transparenţa dominatoare a discursului (�nevoia ardentă de�nfăţişare poliedrală�/ Marian Barbu) vine de departe �nefiind vetustă pentru că este arhaică�: din Lauda lucrurilor a lui Lucreţiu, trec�nd prin Fr. Villon cu �oripilarea mediului citadin� şi adusă mai aproape de noi p�na la Rilke şi Blaga (acelaşi Marian Barbu). A-i stabili totuşi zei tutelari unici unui poet clar exprimat şi aproape definitiv (�ncă de pe acum) precum Dan Dănilă ar fi greu şi destul de riscant. Căci nu fadoarea �n sine, ale acestor invocaţii pseudo vesperale către destin, face interesul lor, c�t pronunţia clară pe fondul melodic al unei inimi ardente, palpit�nd la toate şoaptele, indicibile, ale universului, �ntr-o rumoare abia percepută. �Zu Abend mein Herz� spune undeva Georg Trakl, un alt poet ce ar putea fi bănuit a fi desprins din panoplia lecturilor de dimineaţă ale lui Dan Dănilă. Naşterea poeziei nefiind neapărat (şi cum se mai crede �ncă) un chip al serii... ��nt�i am bătut ţintele negre cu inima grea / căci gustul lor ruginiu era al eşecului; sprijinit �n rama de lemn de molid / trăgeam cu cleştele p�nza aspră de in, / dar mai fină dec�t orice cămaţă de rege cruciat �ngenunchiat �n zori...�(...) �şi �ncă era dimineaţă�. Tonul este al �nserării de dimineaţă dacă ne este permis, al preştiinţei deci. Iar din toţi �maeştrii iubiţi...ai tradiţiei Poeziei� cel mai precis şi cu iubire exprimat, �n dorul poeziei de acasă, este emblematicul baladist (şi cerchist sibian) Radu Stanca, �Menestrel: lui Radu Stanca� fiind, �n opinia noastră, una din cele mai frumoase poezii ale volumului �Fals tratat despre seară� a cărui unitate stilistica e �n afara oricărei discuţii. �El vine din ţara �n care poezia e iubită, / se plimbă �n trăsuri de lac, salută bl�nd / poporul ce aclamă, iar din c�nd �n c�nd, / �mprăştie stihuri �n limba sanscrită // sau coptă, etruscă, avară, tamită / carelă, suaheli, bengali ori hitită, / latină, pehlevi, urartu, umilă - / se c�ntă, se spun, se şoptesc, se recită // cuvintele lui sunt ca aurul vechi, / sau muzica veche cu sunet duios, / se poarta la glezne, la g�t şi urechi - / din burgul acesta e cel mai frumos // şi totuşi el ştie de-o seară de vineri, / o umbră plutind, de preziceri ur�te: / la negre răsp�ntii l-or prinde cei tineri / şi �l vor ucide cu pietre şi b�te.�

Ion MURGEANU, Internet, Site-ul personal, 2003

"(...) Dan Dănilă � poet remarcabil şi cunoscator ad�nc al celor două limbi � franceza şi rom�na, a realizat o viziune globală a textului, prin prisma unităţii stilistice, ca şi o acurateţe a transpunerii �n foarte multe cazuri �n limba vorbită. Vivacitatea acesteia din textul lui Fran�ois Villon este dată nu numai de mediile obscure, periferice pe care le-a traversat poetul, ci de adecvarea limbajelor acestora la ideile �nalt artistice. (...) Actul traducerii lui Dan Dănilă nu este unul de translaţie � nici ideatică, nici lingvistică, ci unul de interpretare etajată a subtilitaţilor conţinute de enunţuri. (...) ţin să-i avertizez pe cititorii acestei traduceri de Dan Dănilă că au un text epurat de scame lingvistice, purtător de mesaje multiple, comunicarea av�nd, dincolo de fireasca informaţie, note incitante de receptare � la nivelul discursului direct, c�t mai cu seamă potenţele discursului de escortă."
(Fran�ois Villon, Balade, Sibiu 1997)

Marian BARBU, Trăind printre cărţi, Ed. Fundaţiei Culturale "Ion D. S�rbu � Petroşani, 2001

"�n vacarmul unor aşa zise creaţii postmoderne, care troznesc de liminouri şi libidouri, poezia lui Dan Dănilă (Germania) din volumul Fals tratat despre seară răsare ca o floare de lotus, depărt�ndu-se şi �nnobil�ndu-se prin ea �nsăşi. (...) �ntreg eşafodajul liric ascunde nu numai o stare de spirit luată ca entitate, ci nevoia ardentă de �nfăţişare poliedrală. Există o răsucire
ideatică, uneori stilistică a poeziei lumii care vine din epoca lui Lucreţiu (o poezie a lucrurilor), a oripilării mediului, �n special citadin (ca la Fr. Villon), a incantaţiei de tip baladesc (ca la sibienii Cercului literar), a ornamentării expresioniste (de la Rilke la Blaga), ca şi o definire de Ars poetica."

Marian BARBU, Trăind printre cărţi, Ed. Fundaţiei culturale Ion D. S�rbu � Petroşani, 2001

"Dan Dănilă este un generator de viziuni �n spaţii restr�nse, esenţializate. Aceasta atrage lectorul �n co-fraternitate imaginativă, obligat fiind de scurtime să participe cu propriul său aport sugestiv şi complinitor. Viziunile sale concentrate lasă liber jocul sugestivităţii adăugate. �nsuşirea concentrării este esenţialmente lirică şi presupune un cititor avizat. O astfel de poezie nu se termină �n tiparul ei prozodic, ea stăruie �n vibraţii, �n prelungiri."

Titu POPESCU, Curierul Rom�nesc, oct. 2000

"Dan Dănilă �si continuă, cu o pasiune rar �nt�lnită, truda de transpunere �n rom�nă a unor poeţi de limbă franceză şi germană. El nu este un traducător ocazional, ci un tălmăcitor daruit cu o iscusinţă deosebită. Tălmacirile sale oglindesc o �nţelegere profundă a textelor pe care le prelucrează şi le re-crează �n lumina unei iubiri admirative a universului fiecărui poet tradus, dar niciodată trădat. După exceptionalul Villon şi volumul de versuri al lui Wolf von Aichelburg, Dan Dănilă ne dăruie acum o bogată culegere, bine aleasă şi armonic alcătuită, din Rilke. Lucrare ce arata un simţ subtil şi frumos cumpănit al ambelor limbi şi măiestria tălmacitorului �n a găsi modalităţi surprinzătoare de ascultare şi redare a tonalităţilor poeziei lui Rilke."

Alexandru LUNGU, Argo nr. 19, Bonn 1999

"Prin a treia sa culegere de versuri, Fals tratat despre seară (Ed. Hermann, Sibiu 1980, 80 pp.) � Dan Dănilă, asemenea unui călător negrăbit şi contemplativ, �şi urmează drumul deschis de el �nsuşi prin şi printre cuvinte. Lipsită de mimetisme şi accente zgomotoase, poezia sa transcrie vibraţiile iscusit orchestrate ale unui melos lăuntric. Tonuri elegiace, presărări ironice, modulări meditative, sunete ale unui timp vetust, acorduri exclamative � devin, �n lumina bl�ndă a acestui melos, un concert transparent şi unitar."

Alexandu LUNGU, Argo nr.17, Bonn 1998

"Ritmul perfect şi timbrul fără asperităţi tonale fac dovada unei ştiinţe a versului � veche, ce-i drept, ca şi incantaţiile arhaice � ce �i caracterizează deopotrivă şi versurile libere, albe, moderne, �n care sunt prezente rima interioară, aliteraţia, calamburul, prin care armoniile discursului liric dob�ndesc o savoare aparte. (...) Atmosfera generală pe care o degajă pseudotratatul vesperal al lui Dan Dănilă este a delicatei adieri a amintirii, prin aburul f�nului �ntors �ncet de coarnele melcilor. Opera lui este contemporană maeştrilor iubiţi, cu alte cuvinte, tradiţiei eterne a Poeziei. (...) Deprins cu lucrul trainic, meticulos şi răbduriu, la şevalet şi miniatura pictată după vechile tratate renascentiste, Dan Dănilă ştie ca "peisajul este un colţ de natură văzut printr-un temperament". (...) �n fapt, avem de a face cu un volum de elegii �n care austeritatea, lipsa stridenţelor "promoţionale" pro domo şi a funambulărilor lingvistice la modă atestă �nclinaţii mai puţin publicitare şi mai mult mărturisitoare, fac�nd nota curajului virilităţii poetice.�
(Fals tratat despre seară, Sibiu 1998) 

Mihai POSADA, Poesis nr. 11-12, Satu Mare, 1998

 
"Dan Dănilă este � prin spirit şi rigoare � cel mai stancian bard al seducţiilor cibiniene. Sunt sigur că şi �ndepărtarea lui �n zările exilului i-a acutizat simţirea dureroasă a oraşului pierdut (...) De aceea, reperele topografice rememorate i se arată ca melodice efigii: o stradă (...), parcul (...), tramvaiul (...), zidurile marcate de vreme (...), miraculoasa metereză (...), reconfortarea �ntregului �ntr-o macheta vetustă (...). Pe reliefurile caselor mineralizate, sub ochii �nalţi deschişi ai acoperişurilor, pe curburile de ceaţă ale podurilor, �n timpi aburiţi ca dimineţi cu p�ine, oraşul g�lg�ie neistovit tropote aeriene de baladă. (...). Un summum liric al toposului sibian, definitivat ca o inscripţie, este poemul Cibinium, prin care � ne place să credem � Dan Dănilă a dob�ndit cetăţenia de onoare �n areopagul prezidat �n eternitate de cel ce fusese cel mai frumos din oraşul acela � Radu Stanca.

Titu POPESCU, Sibiu, album sentimental, Ed. Casa şi Triton, 1998

"Dan Dănilă �şi converteşte ineditul viziunilor, trăirilor şi rememorărilor �n eufonii verbale de o cristalină transparenţă. Pregnanţa imageriei �n registrul ei cromatic şi plastic vădeşte şi ea o capacitate nebănuită de �nmlădiere a limbii rom�ne. Ironia sau umorul, melancolia sau uimirea caligrafiază o rostire delicată, subtilă sau nostalgic-resemnată."

Ştefan STOENESCU, Fals tratat despre seară, coperta IV, 1998

 �Dan Dănilă are toate şansele de a deveni un maestru romantic al zilelor noastre. Poezia lui
aspiră la o tăietură impecabilă ce evidenţiază formal stringenţa exprimării. Totul i se potriveşte de minune �ntr-un tipar ritualizat de talentul lui dincolo de �ndoială. El concepe versul ca alteritate purificată a sufletului, şi-atunci �l investeşte cu valoare valutară � o emblemă şi un simbol de schimb. Lucrat cu o migală ce lasă ineditul să surprindă şi să uimească, acest vers devine eşantion de poeticitate, cu un desfr�u disciplinat de sonuri, culori şi mirosuri tari, ameţitoare. Poezia lui devine un recital de virtuozităti formale.�

Titu POPESCU, Jurnalul Literar nr. 1-2, Bucureşti 1998

 
"Este vorba de o traducere liberă �n echivalările ei metaforice, dar păstr�nd structura formală a originalului � de ritm, rimă şi alcătuire strofică. �năuntrul acestui tipar, Dan Dănilă transpune o strofă şi nu neapărat versuri, fiindcă �ntregul �i serveste mai bine repoetizarii lui Villon �n limba rom�na, �i redă mai conturat patosul jovialitaţii lui reflexive şi al melancoliei lui bravate. �năuntrul tiparului strofic � respectat, după cum arătam � Dan Dănilă urmăreşte scurgerea semantică a originalului �n fluenţe ale limbii rom�ne, dar nu pierde din vedere inversări tipic villoneşti, şi nici exclamatiile caracteristice semiologiei medievale. Muzicalitatea acestei poezii trubadureşti este atent transplantată �n noua cheie lingvistică şi nu putem dec�t sa-i admiram ingeniozitatea cu care a făcut-o. De aceea, versiunea de acum are un aer de independenţă poetică, dar fără ca prin aceasta sa trădeze originalul, pare de sine stătătoare deşi ne recheamă mereu �n memorie ecourile inconfundabile ale lui Fran�ois menestrelul. Bravada lui Villon o regăsim mai atenuată, filtrată prin sufletul melancolic-tandru al traducătorului. Au fost eliminate unele forme mai zgronţuroase, ţin�nd de datarea medievala a originalului, lustruite acum �n formulări curgătoare impecabile, lucrate cu migală de givaergiu."
(Fran�ois Villon, Balade, Sibiu 1997)

Titu POPESCU, Jurnalul Literar, nr. 35-42, Bucureşti, 1997

"O carte de �naltă excepţie, rod al unei munci pluridimensionale (poetice, lingvistice, spirituale şi istorice) : Fran�ois Villon, Balade, ediţie bilingvă, �n rom�neşte de Dan Dănilă � a apărut �n vara aceasta la Sibiu, sub egida editurii Hermann, dar �n regia autorului şi �ntr-un tiraj de 200 exemplare. (...) Dan Dănilă are un simţ ascuţit pentru a auzi şi capta sunetele �nflorite ale cuvintelor, dar şi putinţa de a dezghioca verbul şi a face văzuţi s�mburii săi uneori oculţi sau subtextuali. Tălmăcirea din Villon arată aplicarea acestor �nsuşiri şi la franceza veche. Se ajunge astfel nu la o simplă "traducere" a versurilor, ci la transpunerea fără cusur a unei "lumi" poetice."

Alexandru LUNGU, Argo nr. 16, Bonn 1997

(...) �voi reafirma cele sugerate �n mai multe r�nduri deja: volumul de traduceri din Villon datorat lui Dan Dănilă constituie o reuşită incontestabilă, mult meritoasă, a cărei continuare (promisă de traducător), la acelaşi nivel, o asteptăm cu legitimă nerăbdare.�
(Fran�ois Villon, Balade, Sibiu 1997)

Tudor IONESCU, Steaua nr. 9-10, Cluj 1997

"(...) Dan Dănilă � să remarcăm de pe acum � a tradus bine, adică cu tact şi simţ totodată pentru fidelitatea textuală şi atmosfera spirituală a poeziilor. Aceasta se poate ilustra din prima strofă a uneia dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Aichelburg : Cuvintele. Melodia limbii, fidelitatea textuală, precizia enunţului, nu lasă nimic de dorit. (...) Aceasta este o transpunere impecabilă, care apreciază just originalul, din orice punct de vedere şi nu forţează deloc limba traducerii."
(Wolf von Aichelburg, Gedichte/Poezii, Ed. Hermann, Sibiu 1996)

Hans BERGEL, Suedostdeutsche Vierteljahresblaetter nr. 2/1996, M�nchen

"Transpunerea �n rom�neşte a lui Dan Dănilă, pe care o aveţi �n faţă, făc�nd uz �ntr-o măsură foarte redusă de libertăţile legitime al traducătorului, reuneşte un grad �nalt de apropiere � �n totalitatea ei fiind o realizare de valoare egală, pe care Aichelburg deja o aprobase. Un cunoscător al operei şi un bilingv va şti să aprecieze şi să-i multumească traducătorului."

Georg SCHERG, prefaţă la Wolf von Aichelburg, Gedichte / Poezii, Ed. Hermann, Sibiu 1996

Poet Melodic

"Dan Dănilă, sibianul strămutat �n Șvabia este un romantic � dar nu un romantic �nt�rziat, ci un neo-romantic binevenit �n vremea de oboseală preagonică a postmodernismului. Poezia sa sună asemenea unei flori firești (și vegetalul �și are limbajul său simbolic și zvonurile sale adiate) �n mijlocul unui c�mp de cenuși și dislocări, de deșeuri strălucitoare și de jucării stricate.

Umbros, fără să se lase zălog tenebrelor, elegiac �n culori de cearcăn �ngeresc, �nclinat uneori spre tonuri de baladă, rareori lunec�nd la o tangență cu descriptivul prozaic (patimă plicticos actuală) � lirismul lui D. D. este prin excelență melodic. Marea majoritate a poemelor din culegerea Parcul salvat (Ed. Hermann, Sibiu, 1994, 76 pp.) desfășoară o �mpletire bine strunită �ntre timbrul tematic și armonia lor formală. Muzicalitatea acestei poezii, născută dintr-o m�nuire meșteră a cuvintelor, ocolește primejdia desuetudinii, iradiind vibrații de vădită originalitate."

Alexandru LUNGU, ARGO nr. 11, Bonn 1995

home