home                new

RAINER  MARIA  RILKE - VERSURI

CUVINTELE  BANALE, UMILITE  TARE

(Die armen Worte, die im Alltag darben)

Cuvintele banale, umilite tare

de-al zilei chin, pe-acelea le iubesc.

Le dărui din serbarea mea culoare

şi-atunci surâd şi se înveselesc.

Fiinţa lor, în sine tremurând,

se înnoieşte în priviri mereu.

În cântece nu au pătruns nicicând,

dar intră înfiorate-n cântul meu.

DOAR  ÎNTRE  ZI  ŞI  VISE  SUNT  ACASĂ

(Ich bin zu Hause zwischen Tag und Traum)

Doar între zi şi vise sunt acasă :

unde copii încinşi de goană aţipesc,

unde bătrânii seara stau la masă

şi licăriri din vetre în odaie cresc.

Eu sunt acasă între zi şi vise,

unde în înserare clopotele bat

şi fete obosite, de ecouri prinse,

pe margini de fântâni s-au rezemat.

Teiul este copacul ce-l iubesc

şi toate verile, ce tac şi dormiteazã,

prin miile de crengi, iar se urnesc,

şi iarăşi, între zi şi vis, veghează.

(TRĂIESC ACUM CÂND SECOLU-I PE DUCĂ)

(Ich lebe grad, da das Jahrhundert geht)

Trăiesc acum, când secolu-i pe ducă.

Simţi marea filă adiind mereu,

pe care-am scris-o Domnul, tu şi eu

şi mâini străine o învârt şi-apucă.

Simţi strălucirea foii ce urmează,

pe care totul încă se mai poate.

Tăcutele puteri o cercetează

şi se privesc în ochi, întunecate.

AI  LUMII  REGI  SUNT  AZI  BĂTRÂNI

(Die Könige der Welt sind alt)

Ai lumii regi sunt azi bătrâni

şi de urmaşi deja uitară,

căci fiii vor de prunci să moară,

iar fiice palide scăpară

coroane bolnave din mâini.

În bani, poporul le zdrobeşte

căci banul lumea stăpâneşte,

în noi maşini sunt modelate

voinţei lor îngenuncheate;

dar de noroc, ei nu au parte.

Metalul însă, vrea să lase

monezi şi roţile dinţate,

scăpând vieţii lui mărunte,

ar vrea, din fabrici şi din case

înspre filoanele uitate

să se coboare iar, sub munte

ce-n urma lui se zăvoreşte.

CĂCI  NOI  SUNTEM  DOAR  COAJĂ, FRUNZE  RARE

(Denn wir sind nur die Schale und das Blatt)

Căci noi suntem doar coajă, frunze rare.

Moartea cea mare, ce-i în fiecare,

ea este fructul, e al firii miez.

Doar pentru el copile-nmuguresc

şi ca un pom dintr-o lăută cresc ;

băieţi, de dragul lor bărbaţi se fac ; 

nubile, spaima şi-o împărtăşesc

femeilor, doar ele îi ştiu leac.

De dragul lui rămâne ce-ai privit,

chiar de s-a scurs demult, nemuritor, –

şi-oricine a clădit şi-nchipuit,

pentru-acest fruct, o lume-a devenit

şi-a îngheţat şi s-a topit,

şi înspre el s-a-ntors, strălucitor.

În el s-a adunat căldura toată

din inimă şi creier, alb pojar :

Dar îngerii tăi trec în stoluri roată

şi toate fructele, necoapte le apar.

TOAMNÃ

(Herbst)

Cad frunzele, cad ca din depărtare,

de parcă vestejesc grădini în ceruri,

cu gesturi de negare cad, de-a rândul.

Iar nopţile, cum cade greu pământul

din toate stelele, într-o însingurare.

Noi toţi cădem. Şi mâna asta, iată.

Căderea, vezi, e-n toţi şi în oricine,

Şi totuşi, este Unul care ţine

nespus de blând, pe mâini, căderea toată.

E  CINEVA

(Ist einer, der nimmt alle in die Hand)

E cineva care pe toţi îi ia în mână,

de i se scurg ca praful printre deşte.

Cele mai mândre-ntre regine le găseşte

iar când din albe marmori le sculptează,

sub melodia mantiei se-ntind şi tac.

Pe regi lângă ale lor femei i-aşează

şi din aceeaşi piatră ca a lor se fac.

E cineva care pe toate le ia-n mână,

de se frâng ca tăişul rău călit.

Nu e străin, în sânge locuieşte,

care e viaţa noastrã, fosneşte şi-odihneşte.

Nu pot să cred că-n fapta lui greşeşte,

dar multe rele despre el am auzit.

PORTRET  AL  TATĂLUI  TÂNĂR

(Jugend-Bildnis meines Vaters)

În ochi visări. Fruntea-n atingeri pare

cu ceva-ndepărtat. În jurul gurii doar

juneţea, nezâmbind, cuceritoare,

şi-n faţa găitanelor strălucitoare

a zveltei uniforme nobile i-apar

mânerul sãbiei, mâinile-n aşteptare,

în linişte, de grabă neîmpinse.

Acum aproape nevăzute, stinse,

parcă au prins ceva din depărtare.

Iar celelalte sunt de sine voalate,

ca şi când n-am pricepe, şterse toate,

în adâncimea lor cea tulbure şi rece.

Tu, dagherotipie iute trecătoare

în mâna mea, care mai lent se trece.

POETUL

(Der Dichter)

Te-ndepărtezi de mine, clipă trecătoare

şi-aripa ta-n bătaie mă răneşte.

Sunt singur : ce să-ncep cu graiul oare?

cu nopţile? cu ziua care creşte?

Iubită, casă, n-am ca să trăiesc,

şi nici un loc al meu, să stărui,

iar lucrurile toate, cărora mă dărui,

devin bogate şi mă cheltuiesc.

TOAMNĂ  ÎN  VENEŢIA

(Spätherbst in Venedig)

Oraşul nu mai curge greu, ca o momeală

ce prinde toate zilele, pe rând.

Palatele sună fragil, a sticlă goală

sub ochii tăi. Vezi vara atârnând

de prin grădini – ciorchini de marionete

cu capetele-n jos, inerte, ca şi moarte.

Dar din adâncuri de păduri-schelete,

răsare o voinţă : parcă peste noapte,

stăpânul peste-armate, al mării căpitan,

dublând galere lungi şi arsenale,

de mâine vrea să-nece zorii în catran

şi flotele-i, cu vâslele bătând

să-şi nãpustească, steaguri fluturând

de vânt purtate, strălucind, fatale.

ZI  DE  TOAMNĂ

(Herbsttag)

Doamne, e timpul. Vara a fost lungă.

Asterne-ţi umbrele peste solare ceasuri,

iar peste câmp, vântoasele ţi-alungã.

Poruncă pentru pârgă dă poamelor târzii,

mai dăruie-le două zile calde,

grăbeşte împlinirea, să se scalde

o ultimă dulceaţă în vinul greu din vii.

Cel azi făr’ adăpost, nu-şi va mai construi.

Cel singur astăzi, singur va rămâne :

citeşte, stă de veghe, lungi scrisori compune

şi pe alei, în lung şi-n lat va rătăci

neliniştit, când frunze au să sune.

PANTERA

(Der Panther)

Jardin des Plantes, Paris

Privirea ei, de bare perindate,

nimic nu mai reţine, atât a obosit.

Par gratii mii şi mii, iar după toate,

întreaga lume parcă a pierit.

Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,

în cercurile tot mai mici rotită,

e ca un dans de forţă ce ocoleste

un centru cu voinţa amorţită.

Vălul pupilei rareori tresare,

neauzit. Străbate un chip deodată

a trupului tăcere încordatã

şi în adâncul inimii dispare.

PARFUMUL

(Der Duft)

Duh de neînţeles, cine eşti oare,

cum de ştii unde, când să mă găseşti,

şi taina (ca un orb) o adânceşti

pe-atât încât se-nchide, rotitoare?

Amantul care strânge-n braţe, n-are

nimic aproape – doar tu eşti apropiat.

Pe cine oare nu l-ai îmbibat,

de parcă i-ai fi fost a ochilor culoare.

Cel care muzică-n oglindă ar zări,

pe tine te-ar vedea şi numele ţi-ar şti.

(NOI  SUNTEM  CALFE,  MAIŞTRI, UCENICI)

(Werkleute sind wir: Knappen, Jünger, Meister)

Noi suntem calfe, maiştri, ucenici

şi te clădim, tu boltă avântată.

Câteodată, un străin pe-aici

prin cugete trecând ca un sclipici

tremurător, nou meşteşug ne-arată.

Urcăm înaltul schelei legănate

cu umerii încovoiaţi sub fiare,

până ce frunţile ni-s sărutate

de-un ceas senin, parcă le-ar şti pe toate;

e solul tău, ca vântul dinspre mare.

Atunci ciocane bat şi bat, vuiesc

prin munţi ecourile rotitoare.

Când te lăsăm în beznă şi-nserare,

contururile tale de abia mijesc.

Doamne, eşti mare.

..........................................................................................

Din volumul RAINER MARIA RILKE – Versuri,

Editura Hermann 1999

Traducere de Dan Dănilă

home