|
| |
Din corespondenţa lui Rainer Maria Rilke
traducere din germană
de Dan Dănilă ©
Lui Lou Andreas-Salomé*,
Oberneuland lângă Bremen,10 decembrie 1903
(Luni)
Lou, a
fost o bucurie de nespus să aflu că mica mea carte
despre Rodin înseamnă atât
de mult pentru tine. Nimic nu
m-ar putea umple într-atât de siguranţă şi
speranţă precum această consimţire a ta pentru
opera mea cea mai matură. De abia acum stă ea în
picioare pentru mine, doar acum e împlinită,
recunoscută de realitate, dreaptă şi bună.
Iar
explicaţiile pe care le mai conţine scrisoarea ta
mi-au fost de nesfârşit ajutor şi m-au luminat cu
o lumină liniştită; scrisoarea mea de Duminecă (pe
care o vei primi negreşit) a încercat să găsească
drumuri asemănătoare şi să urmărească evenimentul
care a fost Rodin pentru mine. El este cel mai
important dintre toate, un semn pe deasupra
timpului, un exemplu extraordinar, o minune de
departe vizibilă – şi totuşi nimic altceva decât
un bătrân nespus de însingurat, singur într-o mare
senectute. Iată, el n-a pierdut nimic, a adunat şi
a colecţionat în jurul lui o viaţă întreagă; n-a
lăsat nimic în incertitudine şi a împlinit totul:
din fuga unui sentiment speriat, din cioburile
unui vis, deja din începutul unei intuiţii, a
făcut obiecte şi le-a aşezat în jurul lui, lucruri
şi lucruri; aşa a crescut în jurul lui o
realitate, o largă înrudire tăcută de obiecte care
îl legau cu altele şi altele mai vechi, până când
el însuşi părea că se trage dintr-o dinastie de
lucruri mari: de acolo vin liniştea şi răbdarea
lui, vârsta lui perenă, neînfricată,
superioritatea lui asupra oamenilor, care sunt
prea agitaţi, prea ezitanţi şi se joacă prea mult
cu echilibrurile lor, în care el se odihneşte,
aproape nemişcat.
Ai minunat de multă dreptate, dragă Lou: am
suferit din cauza modelului supradimensionat, pe
care arta mea nu-mi oferea posibilităţi
nemijlocite de a-l urma; imposibilitatea de a crea
fiziceşte a devenit durere a propriului meu trup,
şi toate acele temeri (ale căror conţinut material
era apropierea de ceva prea dur, prea împietrit,
prea mare) au izvorât din incompatibilitatea a
două lumi artistice: cum o simţi tu şi o luminezi
cu marea ta cunoaştere a omenescului: tu, profeto…
Dar
tocmai pentru că m-ai ajutat cu această limpezire,
cu această înţelegere nespus de folositoare şi
adaptabilă, îmi este foarte clar că trebuie să-l
urmez pe Rodin: nu într-o ordonare sculpturală a
creaţiei mele, ci în ordinea interioară a
procesului artistic; nu a construi trebuie să
învăţ de la el, ci concentrarea adâncă de dragul
formei. Trebuie să învăţ să muncesc, Lou, munca,
asta îmi lipseşte mie atât de mult! Il faut
toujours travailler – toujours – mi-a spus el
odată, când îi vorbeam despre prăpăstiile
înfricoşate care se deschid între zilele mele cele
bune; el nu ar fi putut să înţeleagă mai bine, el
care a devenit pe de-a-ntregul muncă (atât de
mult, încât toate gesturile îi sunt simple mişcări
luate din meseria lui !). Poate că e doar un fel
de stângăcie cea care mă opreşte să lucrez, adică
să acumulez din toate cele care se întâmplă; căci
sunt imediat derutat când e vorba să iau ceea ce-i
al meu, din cărţi sau din întâlniri; de abia le
recunosc; circumstanţe exterioare mi le
distorsionează şi mi le acoperă, şi nu mai ştiu să
despart ceea ce e important de ceea ce e inutil şi
de multe dintre ele sunt derutat şi intimidat.
Vreme de săptămâni am şezut în Biblioteca
Naţională din Paris şi am citit cărţi pe care mi
le doream de mult; dar notiţele pe care le-am
făcut atunci nu mă ajută la nimic; fiindcă în timp
ce citeam, totul mi se părea extraordinar de nou
şi de important şi eram tentat să copiez întreaga
carte, dat fiind că nu puteam să o iau cu mine;
lipsit de experienţa cărţilor, mă învârt mereu
prin ele cu permanentă admiraţie prostească de
ţăran şi ies ameţit, încărcat cu cele mai inutile
lucruri. Şi sunt la fel de neajutorat în faţa
întâmplărilor, care vin şi se duc, nu am darul
selecţiei, nici calmul recepţionării, o oglindă
întoarsă încolo şi încoace, din care cad toate
imaginile…
…de aceea am o atât de disperată nevoie să găsesc
instrumentul artei mele, ciocanul, ciocanul meu,
care să ajungă stăpân şi să crească peste toate
zgomotele. Trebuie să existe un meşteşug şi sub
această artă, o muncă fidelă, cotidiană, care
foloseşte totul, trebuie să fie posibilă şi aici!
O, de-aş avea zile de atelier, Lou, dacă cea mai
ascunsă cămăruţă a inimii mi-ar fi atelier şi
chilie; ca tot acest monahal din mine să fie
ctitor de mânăstire, de dragul muncii şi
reculegerii mele. De n-aş mai pierde nimic şi de
mi-aş aşeza toate împrejur, după înrudire şi
importanţă. De-aş învia, Lou! Căci sunt împrăştiat
ca un mort într-o groapă veche…
Cumva
trebuie să ajung şi eu la a face lucruri; nu
lucruri plastice, lucruri scrise, – realităţi care
reies din meserie. Cumva trebuie să descopăr şi eu
cel mai mic element de bază, celula artei mele,
mijlocul imaterial de reprezentare palpabilă
pentru toate: atunci, conştiinţa clară şi
puternică a muncii incredibile care se află
înaintea mea, m-ar constrânge şi apleca înspre ea;
atunci aş avea atât de multe de făcut, încât o zi
de muncă ar fi asemeni celeilalte şi aş avea
treabă mereu reuşită, căci ar începe cu palpabilul
şi măruntul, dar ar exista în mare încă de la
capăt. Atunci toate ar fi dintr-o dată departe,
perturbări şi voci, şi chiar duşmănosul s-ar
integra în muncă, aşa cum zgomotele intră în vis
şi îl conduc înspre neprevăzut. Subiectul ar
pierde şi mai mult din importanţă şi greutate şi
ar fi în întregime doar un pretext; dar toată
această aparentă indiferenţă pentru ea m-ar face
capabil să leg toate temele, să formez şi să
găsesc pretexte pentru toate, cu mijloace
îndreptăţite şi lipsite de intenţii.
Oare
meşteşugul să se afle tocmai în limbă, într-o mai
bună recunoaştere a trăirii şi voinţei ei
interioare, în dezvoltarea şi trecutul ei? (marele
dicţionar al lui Grimm, pe care l-am văzut odată
în Paris, m-a condus spre această posibilitate).
Se află oare într-un studiu oarecare, în
cunoaşterea mai precisă a unei noţiuni? (Pentru
mulţi este desigur aşa, fără să o ştie, iar
materia este pentru ei cotidianul, meşteşugul).
Sau poate se găseşte într-o cultură oarecare, bine
moştenită şi înmulţită (Hofmannsthal ar vorbi
despre aceasta…). Dar la mine este altfel; trebuie
să fiu duşmănos cu tot ce am moştenit, iar ceea ce
am acumulat este atât de puţin; sunt aproape
lipsit de cultură. Încercările mele mereu înnoite
de a începe un studiu, s-au sfârşit deplorabil;
din motive exterioare şi din simţământul ciudat
care mă surprindea mereu – de parcă ar trebui să
revin dintr-o cultură de baştină, pe un drum
anevoios cu multe cotituri care se întoarce tot
acolo. Poate că au fost prea abstracte ştiinţele
pe care le-am încercat şi poate că ele reies din
alte lucruri mai noi…? Însă la toate îmi lipsesc
cărţile, iar la cărţi călăuza. Dar faptul că ştiu
atât de puţin, mă chinuie adesea; poate doar că
ştiu atât de puţin despre flori şi despre
vieţuitoare şi despre fenomenele obişnuite…
Rainer Maria Rilke
..................................................................................................................................................
* Nota traducătorului: Lou Andreas Salomé
(1861-1937) a fost timp de patru ani iubita
poetului şi a rămas prietena lui pe viaţă; cu 15
ani mai în vârstă decât Rilke, una dintre cele mai
emancipate dar şi controversate femei ale epocii,
egocentrică, cu o viaţă amoroasă scandaloasă, un
adevărat fenomen al epocii, a fost curtată printre
mulţi alţii şi de Nietzsche, care a cerut-o de
două ori în căsătorie dar a fost refuzat. Spirit
ales, a studiat teologia, istoria artelor şi mai
târziu psihanaliza (cu Freud), a scris eseuri de
filozofia religiei, psihologie, istoria artelor,
recenzii literare, poezii, romane, etc.
back
|