Home 

   

CARL  SANDBURG

în românește de Dan Dănilă ©

Carl August Sandburg (1878-1967) a fost un prolific scriitor
american, prozator, poet, ziarist și istoric, cunoscut pentru
poemele sale și pentru biografia lui Abraham Lincoln, pentru
care a primit premiul Pulitzer. Sandburg a fost fiul unui
emigrant suedez, tatăl său a fost fierar și muncitor la calea
ferată. A crescut în Illinois, în Midwest. A părăsit școala la
vârsta de 13 ani, a luptat foarte tânar ca voluntar în Războiul
hispano-american și a participat la debarcarea din Puerto
Rico. În timpul celui de al doilea război mondial, Sandburg a
fost corespondent de război, apoi reporter la diferite ziare.
Important prin culegerile sale de folclor american (premiate cu
Pulitzer), a intrat și în politică, având idei socialiste, a scris
lucrări de istorie (din nou premiul Pulitzer), a fost și autorul
unui roman și al unor scenarii de film și televiziune.

SPERANȚA  E  UN  STEAG  ZDRENȚUIT

Speranța e un steag zdrențuit și un vis despre timp.
Speranța e un cuvânt din fibra inimii, curcubeul,
Luceafărul de seară de neatins deasupra minelor de cărbuni,
Sclipirea aurorei boreale în noaptea geroasă de iarnă,
Colinele triste dincolo de fumul oțelăriilor,
Păsările cântând mereu semenilor în pace, război, pace,
Becul de șofran de zece cenți înflorind într-o hală de mașini
uzate,
Potcoava deasupra ușii, moneda norocului din buzunar,
Sărutul și râsul liniștitor, rezolvarea –
Speranța e un ecou, se formează deasupra, deasupra,
Iarba primăvăratică răsărind unde te aștepți mai puțin,
Norii albi rostogoliți pe un cer schimbător,
Emisiunea concertului de corzi din Japonia, clopotele din
Moscova,
Vocea prim-ministrului Suediei purtată pe unde
Și copiii cântând colinzi despre copilul Hristos,
Și Bach transmis prin radio de la Betlehem, Pensylvania,
Și zgârienorii înalți, practic fără locatari,
Și mâinile oamenilor puternici cautând strângeri de mâini,
Și Armata Salvării cântând Dumnezeu ne iubește...

FERICIRE

L-am întrebat pe profesorul care predă sensul vieții
ce e fericirea.
Am mers pe la multe comitete care dirijează munca
a mii de oameni.
Cu toții au clătinat capetele și mi-au zâmbit de parcă
încercam să-mi bat joc de ei.
Apoi, odată, într-o duminică după amiază m-am plimbat
de-a lungul râului Desplaines
Și am văzut un grup de unguri sub copaci
cu femeile și copii lor și un butoi de bere
și un acordeon.

CĂLĂUL  LA  EL  ACASĂ

La ce se gândește călăul
când pleacă seara acasă de la muncă?
Când șade împreună cu nevasta
și copii la o ceașcă de cafea
și o farfurie de papară cu șunca, oare
îl întreabă dacă a fost o zi bună de muncă
și totul a mers bine, sau poate
se feresc de anumite cuvinte și pălăvrăgesc
despre vreme, baseball, politică,
despre benzile desenate din ziare
și despre filme? Se uită oare
la mâinile lui când le întinde după cafea
sau ouă cu șuncă? Dacă cel mic
spune, tati, hai să ne jucăm de-a calul,
uite o funie – el răspunde ca în glumă:
Am văzut destulă funie astăzi?
Sau fața i se luminează de bucurie
ca de un foc de tabără și spune:
Trăim într-o lume bună și evoluată.
Iar dacă o lună cu fața albă privește
printr-o fereastră în camera unde o fetiță doarme
și mrejele lunii se amestecă în
urechile și părul copilașului –
călăul – cum reacționează el atunci?
Trebuie să fie ușor pentru el. Cred
că orice e ușor pentru un călău.


back